Unii spun că e adevărat, alții că nu, ceea ce este normal, că nu trebuie cu toții să gândim la fel.
Doar că mai corect ar fi: „Cercetează, înainte de a crede.”
Sau, reformulând: Cercetează (adună date), gândește (analizează și interpretează datele disponibile) și de-abia apoi fă-ți o opinie – dacă să crezi sau nu ceva sau în cineva care te asaltează din toate direcțiile cu fel de fel de promisiuni sau alte fantasme.
Trăim în prezent într-o lume fără granițe clar delimitate (nu în sens administrativ, ci gândindu-ne la mixul de nații și rase de toate felurile), ceea ce pentru unii este înfricoșător. De exemplu SUA, cu state create de coloniști, care au îndepărtat și au exterminat în mare parte populația nativă de pe continentul american. Ei bine, oamenii care trăiesc acum în SUA vor să blocheze imigrația, deși mulți dintre ei își pot număra pe degetele de la o mână generațiile născute pe pământ american. De ce? Pentru că majoritatea cred că așa trebuie, fără să cerceteze și să se informeze asupra rațiunilor pentru care li se prezintă doar aspectele negative imediate.
A crede și credulitate sunt aspecte înrudite, bazate pe emoții și opinii parțial sau complet neinformate. A crede vine din latină – credere, cu sensul de a avea încredere în ceva, a considera că ceva este adevărat, a te încredința în mâinile cuiva, adică a te lăsa în grija cuiva (vezi dexonline: https://dexonline.ro/intrare/crede/13702).
De aici și legătura oarecum peiorativă cu credulitatea. Un om credul este cel care crede ceva prea ușor, ori din ignoranță, ori din lene – pentru că nu este obișnuit să verifice mai întâi și apoi să-și formeze o opinie informată (vezi dexonline: https://dexonline.ro/intrare/credul/13714).
Îmi place mai mult dualitatea din engleză, unde „think” se poate traduce și prin a gândi, și prin a crede.
Important este că a crede trebuie să implice o gândire critică, nu doar credulitate, bazată pe emoție, prejudecăți și stereotipuri, în lipsa unor eforturi personale de gândire, rațiune și logică.
Practic, fiecare are dreptul să creadă ce dorește, are dreptul la opinie și la liberă exprimare. Doar că aceste drepturi vin la pachet cu niște obligații, înscrise în constituția oricărui stat civilizat și în legislație.
Iată un extras din Constituția României, document care trebuie să fie respectat de fiecare cetățean român și de toate instituțiile statului român:
Art. 30 – Libertatea de exprimare
(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.
(2) Cenzura de orice fel este interzisă.
(3) Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii.
(4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată.
(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a face publică sursa finanţării.
(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.
(7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.
(8) Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.
Pentru a rezuma acest articol, fiecare are dreptul la exprimare liberă, atâta vreme cât la comunicarea în masă se menționează sursa de finanțare și prin libertatea individuală de exprimare nu se aduc prejudicii unui om (la nivel individual), prin afectarea demnității, onoarei, vieții particulare și dreptului la propria imagine sau nu se urmărește defăimarea țării și a națiunii române, îndemnul la ură, discriminare, agresiune etc. (vezi pct (7) de deasupra).
Ceea ce trăim acum este clar nepriceperea, neputința sau relele intenții ale instituțiilor statului, mai ales ale celor care au misiunea directă să apere constituția și implicit statul de drept.
Este evident că bombardarea cu mesaje cu conținut ilegal în media, departe de a fi motiv de haz de necaz, reprezintă clare abateri de la lege și ar fi trebuit să fie pedepsite la timp, ca derapaje, nu lăsate să se umfle până ce au ajuns de nestăvilit.
Combinarea credulității tradiționale a unora cu educația insuficientă, promovarea scurtăturilor în ocolirea legii, pasivitatea instituțiilor statului și cu invidia endemică a majorității adepților căilor ne-etice (hoție, fraude, corupție etc.) au generat realitatea în care trăim acum.
În plus, pentru a înțelege și mai bine situația, este suficient să ne gândim la sinergia dintre „omul nou” pe care Ceaușescu a reușit să-l creeze, chiar și după căderea regimului comunist și AI – instrumentul aparent „uman”, care îi propune fiecăruia ce-și dorește să audă, prin filtrarea fluxului de informații, pentru ca fiecare să aibă acces doar la informațiile considerate a fi pe placul său. Și uite așa, în jurul nostru au mai rămas puțini oameni gânditori. Restul aleargă pe scurtături.
Ce ar fi de făcut? Se numește gândire critică și ar trebui să devină o materie de bază în școală, la toate nivelurile de educație. Ar trebui să fie promovată în media, prin mesaje mai atractive decât cele de utilizare a fricilor și frustrărilor oamenilor. Dar, ca de obicei, nu putem crede că cei de sus s-ar ocupa de așa ceva, astfel că așteptările se pot referi tot la ceea ce putem face noi, la nivel micro, fiecare dintre noi!
Ce ziceți? Ne ocupăm împreună de dezvoltarea gândirii, prin gândire critică?
