Așa credeam și eu, până în momentul în care am
conștientizat că bătaia inimii mele nu-mi mai aparține. Epuizat
uneori, alteori și mai epuizat decât de obicei. Nici nu mai știu
pentru ce lupt. Nu mă întreb. Răspunsurile vin de la sine, când
simt nevoia de a vedea în mine un bărbat responsabil de acțiunile
sale. Nu că aș avea copii, chiar dacă mi-i doresc. E un copil și
fata pe care o iubesc. A atins majoratul, evident. Și, inima mea de
poet nu mai scrie poezii. Versurile trăite cu adevărat rămân undeva
în suflet, nescrise vreodată, de teamă să nu fie criticate de
oameni care nu vor pătrunde în adevăratul sens al celor trăite. E
greu să iubești și nu-i precum o aventură, din cele pe care le
aveam cândva poate trei sau patru pe zi. Acum e altfel. Aventură e
să spăl a treia sau a patra oară și să nu fiu văzut de baba de la
care închiriez o cameră, fiindcă ea e de pe timpul sovietic,
mulțumindu-se cu faptul că baie se făcea în fiecare sâmbătă. Nu
prea ne înțelege pe noi, tinerii, care ne spălăm de 3 ori pe zi. Nu
pot pleca. O voi aștepta să termine studiile. Fără bani,
îngenuncheat în fața iubirii. Adevărata provocare a vieții nu e să
aduci floarea misterioasă din vârful muntelui, ci e să vezi cum
încolțește în palma ta. Da, soarta mi-a dăruit o sămânță de iubire.
Am apucături de-a pleca, când mă sufoc mai degrabă. Port în mine
boala trecutului, de-a fi curvar. Amant înflăcărat de nectarul
dezmățului. Să merg prin oraș și să le privesc în ochi pe acele
fete cu care m-am culcat cândva. Nu mă mai leagă nimic de ele, nici
măcar amintirile. Am devenit penitenciarul propriilor impulsuri.
Diabolic fiind, m-am refugiat într-un punct îndepărtat de lume. E
mare sacrificiu a iubi, când nu mai am inspirație și nici motiv
de-a mă plânge n-ar trebui să am, dar cum să nu iubesc, când
dintr-o mie de chinuri e și-o boare de vânt cu o binecuvântată
plăcere, să gătim împreună, s-o sărut când doresc, să sperăm că
într-o bună zi visele de azi se vor împlini la căderea stelelor de
mâine.