Eu scriu de dragul scrisului, de dragul ploilor când
bate inima-mi a singurătate. M-aș transpune clipei, prea repede
gândesc, nu-mi convine să scriu ceea ce e gândit deja. Caut trăiri,
dar viața mea, asemeni unui robot, în gând, cu două secunde în urmă
repetasem „asemeni unui robot”. Sunt plagiatorul propriilor
gânduri, dar de ce nu scriu din propria-mi trăire fără a gândi?
Încerc. Văd, încerc să simt, îndelungată pauză în mine însumi, ah,
mintea-mi, cum să mă mint, să las gândirea asta monotonă și să
zbor, să fiu precum o notă muzicală. Mă întreb cu ce am început și
unde am ajuns, compoziția, unde-i? N-am să citesc, eu pur și simplu
scriu, când literă cu literă îndepărtez din propriile-mi clipe ceva
ce mă transpune într-un pustiu din care culeg vântul și nisipul, și
cămilele îndepărtate, și setea de-a reda cu pasu-mi veșnicia, să
strig aș vrea, dar nu mă lasă-n rânduri stilul. Cine sunt și, mai
trăiește în mine copilul cu aspirații spre un bun viitor? Treacă
viața, ca șarpele târâș, veninul căruia sunt clipe și timpu-i limba
scoas-afară. Răgaz, tăcere multă, lină, și apa rece, cristalină, și
munții, brazi înalți, văzduh. Când te împaci cu al tău duh, când te
transpui trăirii care asemeni cerbului tresare, în întuneric,
printre pietre, prin vârf de munte cu-ai să-i pui, dar căprioara,
nu-i... e la un pas de ei, apare, cu ochii ei ca două bolți,
privindu-l calmă, iubitoare, cu mersu-i gingaș, elegant, din nou
iubirea lor apare, mirosul tandru, plin de griji, că lupii urlă-n
soarta lor și-n văgăuni de pietre-s prinși.