E frumos să dai vieții un sens. Un sens? O însemnătate? Direcție? Orientare? Ce presupune de fapt să dai vieții un sens?
Suntem fărâme de nepăsare din ceea ce numim nemurire. Suntem fărâme de timp al nepăsării. Nemurirea n-are timp, doar că noi, oamenii, ne-am învățat să cronometrăm, fiindcă viața e ceva al naibii de misterios și plăcut. Paradoxul e că această cronometrare a distrus din noi eternul. Ne-a făcut să vedem rutina de zi cu zi, ne-a marginalizat așteptările, fiindcă a rupt din aspirații, limitându-ne din creația splendidă a universului. Ah, da. Și universul e cronometrat, dar până unde? Totul are o ordine și vin de undeva aceste reglementări cosmice. Să dăm vieții un sens? Ce-o mai fi însemnând și asta? Nu înțeleg, nu-mi pasă, nu vreau... Cum să nu vreau, când fără să vreau cad sub influența timpului și a spațiului, fie că-i timp sau spațiu ...