E frumos să dai vieții un sens. Un sens? O
însemnătate? Direcție? Orientare? Ce presupune de fapt să dai
vieții un sens?
Suntem fărâme de nepăsare din ceea ce numim
nemurire. Suntem fărâme de timp al nepăsării. Nemurirea n-are timp,
doar că noi, oamenii, ne-am învățat să cronometrăm, fiindcă viața e
ceva al naibii de misterios și plăcut. Paradoxul e că această
cronometrare a distrus din noi eternul. Ne-a făcut să vedem rutina
de zi cu zi, ne-a marginalizat așteptările, fiindcă a rupt din
aspirații, limitându-ne din creația splendidă a universului. Ah,
da. Și universul e cronometrat, dar până unde? Totul are o ordine
și vin de undeva aceste reglementări cosmice. Să dăm vieții un
sens? Ce-o mai fi însemnând și asta? Nu înțeleg, nu-mi pasă, nu
vreau... Cum să nu vreau, când fără să vreau cad sub influența
timpului și a spațiului, fie că-i timp sau spațiu biologic,
psihologic, social etc. Procesul în sine trebuie să conțină un set
de valori și să-mi definească sensul. Dacă-s actor, de ce n-aș juca
pe marile scene ale lumii? Dacă-s tencuitor sau zidar, de ce n-aș
zidi-o pe Ana în perete, precum a făcut-o și Meșterul Manole în
Mănăstirea Argeșului? Sunt oare Creștin Ortodox pentru a ridica
mănăstiri în numele Lui Dumnezeu? Cine sunt? Așa e și în căutarea
sensului. E necesar să știm ce este bine pentru noi, indiferent de
factorii de influență cu care ne confruntăm. Există acel ceva din
interiorul nostru, o împlinire de sine, poate. Și, dacă arde
frumos, precum e frumoasă și flacăra mică a lumânării, păi, s-ar
putea să ni se oglindească drumul în bezna acestei lumi. Acest drum
sau cărărușă, parcurs sau parcursă cu pași mici la început de cale,
presupune sensul în viață, să vezi dincolo de întuneric, să dai
vieții lumină, să-ți porți lumânarea în palme, ca nu cumva, la o
suflare de vânt, să se stingă.
