Am crescut doi copii, care acum sînt căsătoriți. Anul trecut am devenit bunici. Cînd s-au făcut aceștia mari și ne-a mai făcut Dumnezeu un dar, pe Noah, am crezut că știm atît de multe lucruri despre educația copiilor, încît acum va fi mult mai ușor.

N-a fost să fie așa! Fiecare copil este cu totul diferit. Aceeași doi părinți, dar altă moștenire genetică, altă spirală a ADN-ului, alte înclinații, alte pulsiuni.

Cu fiecare copil a fost altfel și acum sînt mai convins ca niciodată că nu există rețete, nu există metode ideale pentru conducerea unui suflet spre maturitate. Nimeni nu va fi niciodată pe deplin pregătit pentru călătoria cu alt suflet pe care trebuie să îl cioplească.

Ce metafore ar descrie mai bine călătoriile noastre cu fiecare dintre pruncii noștri?

Iată cîteva:

Navigația pe mare. Cînd pleci la drum, spre larg, pleci cu o mică ambarcațiune cu vîsle, ușor de împins peste valuri mici. Copii mici, valuri mici, greutate mică, efort mic, dar ambarcațiunea crește sub tine și capătă în greutate, capătă vele, trebuie să înveți să înțelegi direcția vîntului, să te așezi perpendicular cu valul, să îți calculezi distribuția greutăților, apoi crește iar și trebuie să te concentrezi la rotirea cîrmei, să alergi să strîngi pînzele, să le desfaci iar, să aduni „focurile”, să te miști gîfîind între pupa și prova tot mai rapid, să capeți reflexe noi. Apoi vin valuri mai mari, tangajul și ruliul te amețesc și te dezechilibrează și tot ce ai prevăzut este de inutil. În mișcările violente ale navei pierzi lucruri esențiale, pe care nu le vei mai recupera vreodată. Uneori această călătorie seamănă cu raftingul printre căderi de apă și microcascade. Știi tot ce trebuie să faci, știi de ce trebuie să te ții și încotro să vîslești și, după ce scapi de vîrtej, îți dai seama că ai avut pur și simplu „noroc”. Har! Apoi, cînd nu te gîndești, te sprijini pe balustrada unui adevărat vapor, căruia îi rotești cîrma acum, pentru ca virajul să se întîmple timp mult mai încolo… și țărmul pare să nu apară niciodată. Sînt momente cînd navighezi printre ghețari, pe o apă lină și limpede ca o sticlă, într-o liniște amenințătoare, cu momente în care soarele te arde și de sus și din reflectarea sa în luciu. Apoi… matelotul din catarg strigă: „Pămînt!!! Am ajuns!”

Citește întreg articolul pe Edictum Dei AICI