Frământări generale despre viaţa socială şi societate în general…

Eu mi-s trecută deja de frumoasa? vârstă de 25 de ani…de mult. Şi asta implică al dracului de multe căcaturi. Şi e enervant. Aşa că hai să încep cu ce frământări societatea aduce vieţii sociale:

• „Şi? Cum stai cu viaţa amoroasă?” – este cred cea mai des întâlnită întrebare pusă de absolut oricine care vede că o tipa de 25+ ani e încă singură. Având în vedere că eu de pe la vre-o 16 ştiam că o să fiu singură mult şi bine, niciodată nu mi-am pus problema că viaţa mea sentimentală o să fie o problemă pentru alţii, chiar şi din politeţe. Nu mai sunt genul care să facă „primul pas” sau să ceară ceva. Am ajuns în momentul în care dacă există cineva care vrea să meargă alături de mine prin viaţă, foarte bine, dacă nu, iarăşi bine.
• „Şi de care îţi place?” – legat tot de ce am zis mai sus, şi o chestie întâmplată chiar recent. Am fost la un concert, al unor super băieţi, cu nişte prieteni – cuplu. Toate bune şi frumoase pe durata concertului. La sfârşit, tovarăşul pune întreabrea „şi de care îţi place?” făcând referire la trupeţi. Sincer, preţ de câteva secunde m-am blocat, neştiind ce răspuns să dau. Eram ceva de genul „dacă ma duc la un concert asta înseamnă că automat îmi place de careva de pe acolo? Nu pot să mă duc la un concert doar că îmi place muzica?”. Şi răspunsul dat a fost „surprinzător, nu mă pasionează niciunul”. Evident, glumiţele şi tachinarea nu au întârziat să apară. E frustrant să vezi cum anumiţi oameni se leagă de treaba asta. Încă.
• O altă chichiţă e aia că deja de la 25+ ani nu mai poţi să ai preteni de sex opus. Eu am stat toată copilăria în preajma tipilor, şi am observat cum încet-încet lucrurile se schimbă de la liceu. Mai am ceva tipi care sunt doar prieteni – cu greu am ajuns să îi am şi pe ei -, ei cu relaţiile lor, eu singură, şi e super ok. Şi da, gajicile lor mă cunosc şi ne înţelegem ok. Dar să îţi faci alţi tovarăşi e super-mega dificil, pentru că mereu văd cât de reticenţi sunt în a se apropia, mai ales dacă au deja pe careva. Dude, i just want to be a friend, a buddy!
• „Care sunt planurile tale?” – asta apare în momentul în care deja ajungi la vârsta de 30 şi tovarăşii din jur deja au copchii şi viaţa lor, şi ca să mai bage puţin cuţitul în rană, pun întrebarea asta. Când vine vorba de „planuri”, pe masă sunt puse discuţiile de casă şi copchii. Rădăcini, mai pe şleau. Şi sincer, ăsta e al doilea an în care mă gândesc serios la „căsuţa mea”. Şi am ajuns la concluzia că viaţa e şi-aşa scurtă, şi niciodată nu o să ştii unde vei fi mâine, şi nu are rost să mă agăţ de aşa ceva, mai ales în situaţia mea actuală. Nu o să mor de foame, şi întotdeauna o să am un acoperiş deasupra capului. Cât despre partea de copchii, e dubioasă treaba. Am o colegă la muncă cu care ies la plimbare când îi vin nepoţii. Băieţi amândoi, de vârste de 10+. Cu bun simţ, educaţi, super ok. Nu sunt eu mare fană copchii, numai gândul la ei mă aduce într-o stare inconfortabilă. Dar cei doi sunt super ok. Şi mereu am problema că în plimbări prin parc, toţi copchii trag la mine fără să fac ceva. Gândul de a face un copchil pentru mine este un mare „nu”. Nu sunt de acord pentru că suntem deja prea mulţi pe planeta asta. Nu sunt de acord pentru că unul ca mine e destul pe pământ. Nu sunt de acord pentru că nu ar primi o educaţie decentă şi nu ar avea libertatea de a fi copil – aviz amatorilor care nu prea ştiu ce se predă în şcoli, sau nu ştiu să spună „nu” când plodul cere ceva deşi ei vor să zică „nu”, dar societatea în care trăim îi forţează să zică „da” ca plodul să nu fie „exclus” din anturaj. Şi lista poate continua. Am o mie de motive pentru care pot spune „nu” unui copil.
• „De ce mai faci *insert activity here*? Că doar nu mai eşti copil/adolescent/bla bla” – asta e un exemplu perfect de oameni care omoară „sufletul/visul” altui om. Dacă mie îmi place să mă duc la concerte, ca exemplu, mă lovesc de fiecare dată de replica: „Da de ce te duci acolo? E hărmălaie multă şi e prea tare muzica. Mai bine stai acasă şi asculţi CD-urile”. Şi pentru fiecare activitate care o faci există mereu o replică de genul ăsta. „Da cum poa să îţi placă filmele de groază? Nu te sperii?” – şi mai primeşti si întrebări stupide pe lânga asta. „Da de ce să-ţi omori timpul să pictezi? Nu ies bani din aşa ceva” – şi iaraşi e metalitatea aia tâmpită care spune că tre să faci bani, să ai stabilitate financiară ca să poţi să faci bebei şi să „ai” o casă. „Dar de ce”-urile astea sunt atât de enervante că mai am momente în care merg ca ei şi mă întreb „Dar de ce mai stau pe lângă oameni de genul ăsta?” Sunt aşa de negativişti, şi-ţi omoară tot cheful de a mai face sau chiar spune ceva.

Şi din toate nebuniile astea m-am format aşa de prost că acum sunt anti-orice. Dacă „trendul” e către stânga, eu mă duc la dreapta. Şi partea bună e că nu mă duc fără argumente care poa să închidă subiectul fără să fiu pusă într-o situaţie naşpa. Şi dacă se întâmplă, rar, dar se întâmplă, să fie cazuri în care drumul masei e la fel cu al meu, recunosc şi accept situaţia – cu încurajările şi susţinerea de rigoare.

Aşa că dragii babei, vă doresc să aveţi empatie, individualitate şi coloană vertebrală!