Oamenii pleaca mereu cand afla ca nu esti ce au gasit la
inceput, cand erai imbracata in toate hainele alea groase alea ale
aparentelor. Incep sa se sperie cand iti dezbraci sufletul si fug.
Arunca o privire, din curiozitate, fara sa mai indrazneasca a
intra. E prea multa dezordine, mizerie si noroi. E dezastru total,
si oricand s-ar putea darama toata incaperea aia saracacioasa,
parca cotropita de cei mai mari invadatori. Nu-i decat intunericul,
demonii ei si umbra unei fetite nefericite care nu-si gaseste locul
orunde s-ar afla. Incepuse sa creada ca singurul loc in care avea
sa-si gaseasca linistea era doar intr-un iad, faurit special pt ea,
cu propiile forte, unde singura persoana pe care ar fi putut s-o
raneasca ar fi ea insasi. Nu voia sa mai lase pe nimeni sa o
priveasca in timp ce viata o tortura si o intepa, de fiecare data
cand ceva bun se intampla. Nu-si dorea decat sa evadeze, sa-si uite
povestea. Era obosita...
Si intr-un final a reusit ! Si-a trait nefericita pana la
adanci batranete, intr-un castel din piatra, alaturi de-ai ei
demoni, departe de toate visele ei, si privirile oamenilor care o
judecau . Era atat de fericita in nefericirea aia a ei in care se
adancise, de parca il prinsese pe diavol de-un picior ! Probabil ca
asta se si intamplase. N-am mai auzit de ea din acea zi. Ii era mai
simplu sa se refugieze acolo, decat sa mai simta totul atat de
profund. O durea atat de tare ca mai degraba ar fi preferat sa-i
fie smulsa carnea de pe ea, bucatica cu bucatica...
