Oamenii pleaca mereu cand afla ca nu esti ce au gasit la inceput, cand erai imbracata in toate hainele alea groase alea ale aparentelor. Incep sa se sperie cand iti dezbraci sufletul si fug. Arunca o privire, din curiozitate, fara sa mai indrazneasca a intra. E prea multa dezordine, mizerie si noroi. E dezastru total, si oricand s-ar putea darama toata incaperea aia saracacioasa, parca cotropita de cei mai mari invadatori. Nu-i decat intunericul, demonii ei si umbra unei fetite nefericite care nu-si gaseste locul orunde s-ar afla. Incepuse sa creada ca singurul loc in care avea sa-si gaseasca linistea era doar intr-un iad, faurit special pt ea, cu propiile forte, unde singura persoana pe care ar fi putut s-o raneasca ar fi ea insasi. Nu voia sa mai lase pe nimeni sa o priveasca in timp ce viata o tortura si o intepa, de fiecare data cand ceva bun se intampla. Nu-si dorea decat sa evadeze, sa-si uite povestea. Era obosita...