Prima întrebare pe care cartea mi-a stârnit-o a fost: De ce
este România altfel în comparație cu ce altă țară? Nu cred că
există două țări care să aibă exact aceleași lucruri specifice,
aceeași istorie.
România „altfel” este pusă de Lucian Boia pe seama mai multor
aspecte: întârzierea – statele române (Țara Românească și
Moldova) se încheagă abia spre mijlocul secolului al XIV lea.
Teritoriul acestor state nu produce niciun text sau document.
Informațiile privitoare la acestea provin din afara lor. Evul Mediu
începe în spațiul românesc atunci când în Occident se apropie de
sfârșit, spune Lucian Boia.
Principatele române se aflau la un moment dat la întâlnirea a
trei mari imperii: Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic și Imperiul
Rus. Principatele fiind singurele țări mici care supraviețuiesc în
această parte a Europei.
Întoarcerea spre Occident, contribuția străinilor. Titu
Maiorescu vorbea (la 1868) despre „barbaria orientală” de care
românii abia se despărțiseră. La cealaltă extremă Nicolae Iorga
susținea că românii reprezintă o civilizație străveche, fiind
continuitori ai civilizației bizantine.
O deschidere spre Occident s-a făcut prin intermediul
elitelor. Acestea preluau modelele dinafară. În câteva decenii
transformarea a fost totală cel puțin în aparență. Îmbrăcămintea
orientală a dispărut: femeile, mai întâi, apoi bărbații tineri și
mai la urmă vârstnicii au preluat îmbrăcămintea europeană (după
moda pariziană).
A dispărut greaca drept limbă de cultură și a fost înlocuită
cu franceza. S-a abandonat scrierea chirilică, chiar dacă mai greu
deoarece avea o conotație religioasă. Românii au devenit primii
ortodocși care scriu cu alfabet latin. În 1860 este adoptat
definitiv, prin lege, alfabetul latin. Întreaga legislație s-a
occidentalizat, în principal potrivit codurilor și instituțiilor
franceze, iar Constituția din 1866 a fost imitată după Constituția
belgiană din 1831. Tot întocmiri de tip occidental sunt și
universitățile (Iași -1860, București – 1864) și Academia Română
(înființată în 1867). Și în artă se remarcă o „performanță”
imitatoare a românilor: Nicolae Iorga este național prin
subiecte: țărănci, ciobani, care cu boi, dar ca tehnică artistică
este „francez”. Mihai Eminescu a avut ca sursă de de căpetenie
poezia și filosofia germană.
Locul străinilor în societatea românească a secolului la
XIX-lea a fost deseori evocat într-o manieră oarecum diluată, chiar
dacă rolul lor a fost unul important în istoria noastră, „nu
străinii au decis occidentalizarea României”, afirmă Lucian Boia. A
fost un proces obiectiv impus de mersul istoriei dar oarecum și de
alegerea elitei românești. Elita nu știa să facă mare lucru, țara
nu dispunea de oameni capabili să o modernizeze. Era o societate
rurală, alcătuită aproape în întregime de țărani și boieri: având
ca activitate principală o agricultură puțin performantă. Odată
cu aranjarea pe drumul occidentalizării, elita a început să
studieze în Franța și apoi Germania.
Cu toate acestea au început să migreze în țările române
străini, pentru că aici aveau o viață mai liberă decât în marile
imperii. Străinii se stabilesc în general la orașe și se apucă de
treabă: grecii și evreii se ocupă cu negoțul, germanii se ocupă cu
agricultura, sunt ingineri, medici sau profesori, italienii vin cu
competențe în exploatarea pietrei și a construcției de drumuri.
Românii meseriași sau comercianți sunt minoritari.
De asemenea, străinii activează și în alte domenii: Carol
Davila (de origine incertă, probabil francez) a organizat sistemul
și învățământul medical, Paul Gottereau, arhitect francez, s-a
ocupat de ridicarea mai multor cladiri din București (poreclit
micul Paris) – printre care și Ateneul Român. Sculptorii francezi,
italieni sau germani sunt cei care înalță monumente publice,
românii se deprind greu cu sculptura, aceasta fiind inexistentă în
arta bizantină.
Poate din cauză că în România mai toate au fost făcute de
străini sau sub îndrumarea lor, se naște un complex de
inferioritate. De asemenea, fiecare regiune vine cu o identitate
proprie: Moldova vine cu moldoveni (care continuă să își spună așa
până la 1859 și chiar mai târziu), Transilvania, ca stat era
unguresc, nu românesc, Basarabia aparținând rușilor iar Dobrogea
turcilor. Conștiința națională s-a construit abia la mijlocul
secolului al XIX-lea. Elita românească începe să privească spre
Occident, astfel ia naștere “insula latină într-o mare
slavă”. Chiar înainte de 1800, Școala Ardeleană face din
latinitate un stindard de luptă.
Una dintre marile dificultăți ale României, odată cu
modernizarea, s-a dovedit a fi armonizarea vechilor deprinderi
socio-culturale cu instituțiile și regulile de import. Corpuția și
clientelismul, spune Lucian Boia, sunt în bună parte moșteniri din
societatea tradițională, unde nu puteau fi numite așa pentru că
făceau parte din ordinea lucrurilor. Supunerea a fost o moștenire a
românilor, de la țăranul plecat în fața boierului, până la
domitorul plecat în fața Înalții Porți. Această supunere generează
strategii compensatoare, astfel cel căruia i te supui poate fi tras
pe sfoară. E un gen de rezistență mult mai frecventă la români
decât rezistența pe față.
(urmează continuarea)
