Am făcut multe lucruri riscante și interesante și care mi-au generat multe satisfacții, adrenalină, dopamină, endorfine, dar nimic nu se compară cu ce trăiesc de cinci luni încoace.
Am zburat cu parapanta, am zburat cu aparate de zbor cu instructor, am fost de cîteva ori aproape de moarte în diferite situații, în care m-am expus eu din prostie sau din pricina prostiei altora, am făcut 400 de km în 24 de ore cu bicicleta pentru cauze caritabile, am mers în pădure și am dormit sub cerul liber, dar nimic nu poate fi comparat cu felul în care trăiesc zi de zi din mila și la harul lui Dumnezeu, mai ales de cîteva zile încoace.
De o săptămînă sînt răcit. E groaznic. Cu tuse foarte greu de oprit. Tușesc chiar dacă iau codeină fosfat. În cazul meu, cu o proteză de aortă, după ce am fost operat acum 5 luni (triplă disecție de aortă, două operate, montat graft, care încă este în epitelizare, deci instabilă, și a treia disecție încă în fald, în așteptarea trombozării, adică cu două lumenuri, lumen adevărat și lumen fals…), tusea, mai ales violentă, este o condamnare la moarte. Este PRIMUL lucru de care mi-au spus medicii să mă feresc: SĂ NU TUȘIȚI! Al doilea: să nu vă crească pulsul și, al treilea, să nu crească tensiunea!
De fapt o tuse de la o intoxicație cu fum mi-a generat tripla disecție de aortă din urmă cu 5 luni.
De aproape o săptămînă trăiesc la o tuse distanță de moarte. Fiecare episod poate însemna continuarea disectiei trei sau poate să se întîmple ceva cu proteza care funcționează în locul aortei pe primele două disecții operate. Mai adăugați aici patru nopți nedormite din pricina tusei și altor complicații renale, care nu fac altceva decît să crească TENSIUNEA ȘI PULSUL. Deci trei factori de risc din trei: TUSE, TENSIUNE, PULS! Tot ce se poate aduna mai periculos la un operat pe inimă, la 5 luni distanță de la operație. Mai adăugați și faptul că am ajuns la urgențe cu dureri puternice în piept acum circa o lună în urmă … că durerile au reapărut acum o săptămînă …
Dar … de fiecare dată cînd mă pregătesc să tușesc, ziua sau noaptea, nu știu de ce (am amînat o săptămînă întreagă să împărtășesc aceste gînduri ca nu cumva să fiu pripit), dar primul reflex este să zîmbesc întîi și apoi să tușesc. Niciodată n-am fost atît de aproape de moarte, dar niciodată nu m-am simțit atît de binecuvîntat, atît de viu, atît de sensibil la tot ce mișcă în jur, la fiecare mișcare și fiecare suflare de viață din preajma-mi!
Celebrez fiecare formă de viață (inclusiv prezența mai nouă a țînțarilor) cu o bucurie de nedescris, conștient fiind că oricînd, după oricare episod mai serios pot părăși viața.
De 5 luni de zile de cînd trăiesc aproape ca un bolnav terminal, dar cu o experiență diferită chiar decît a bolnavilor oncologici, cărora li se dă un termen, 1 lună, 3, 6; …. de cinci luni de zile de cînd trăiesc cu amenințarea morții în fiecare zi, nu găsesc mai mare bucurie decît să mă trezesc dimineața și să mulțumesc lui Dumnezeu pentru încă o zi și încă o zi și încă o zi.
Nici zborul cu parapanta, nici ciclismul de anduranță, nici dormitul între fiare sălbatice, nimic nu se compară cu pregătirea pentru pocnetul arterei, la o tuse distanță de moarte iminentă. Așa ceva nu găsești nicăieri în lume, nici la cei mai mari prestatori de adrenalină.
Niciodată n-am fost mai aproape de moarte, niciodată mai lacom de viață…Niciodată n-am simțit mantaua morții atît de aproape de mine, niciodată n-am simțit viața mai ardentă în piept. Chiar dacă se întîmplă, acum simt că trăiesc din plin fiecare clipă și gust viața cu un nesaț pe care numai cel care se scufundă, aproape de înec, îl simte trăgînd aerul cu putere în piept, la prima ieșire de sub val.
Zîmbesc înainte de tuse, pentru că în adîncul sufletului sper să ”o păcălesc” și de această dată … și dacă îmi iese și nu s-a rupt nimic, oftez ușurat și spun: ÎNCĂ UNA … Așa se numără bine zilele!
Bucurați-vă de viață! Este al doilea mare dar pe care Dumnezeul ni l-a făcut … că primul și cel mai însemnat este VIAȚA ÎNSĂȘI!