Imagine din filmul The Notebook, sursa imaginii aici

De ce ne-am căsătorit? Fiecare generație și-a dat răspuns acestei întrebări într-un fel sau altul. Generațiile care ne urmează nu mai dau răspunsul, au schimbat întrebarea: de ce să ne mai căsătorim?

În comunitatea evanghelică din România apare o criză destul de serioasă. Pe lîngă o creștere exponențială a divorțurilor în rîndul familiilor tinere, și aici mă refer la familii care nu au mai mult de 5 pînă la 7 ani de căsătorie și ei înșiși sînt în jurul vîrstei de 25-30 de ani, pe lîngă acest fenomen îngrijorător apare ceea ce mi s-a părut inițial doar o întîrziere sau amînare a căsătoriei. Am bănuit că tinerii băieți doresc să își termine studiile, să își înceapă o carieră, să își asigure oarece siguranță materială înainte de a se căsători.

Se pare că mă înșel. Căsătoriile sînt amînate sine die. Asta nu înseamnă că ”prieteniile” între tineri de sex diferit sînt absente. Nu! Acestea durează între cîteva luni și cîțiva ani, dar nu se îndreaptă nicăieri. Tot mai multe fete se plîng că sînt ”seduse și abandonate”, iar băieții își prelungesc fericit adolescența.

În perioada de după pandemie se observă o nouă tendință. Dacă pînă mai ieri tinerele fete își doreau mai mult căsătoria în comparație cu băieții, acum se poate observa o tendință de nivelare: nici ele nu-și mai doresc un angajament pe termen lung. Mai degrabă își doresc doar o nuntă, nu și ce urmează după ea.

Jordan Peterson a readus de ceva timp în spațiul public o discuție absolut necesară: despre asumarea responsabilității față de celălalt. O cauză probabilă a scăderii dramatice a numărului de căsătorii în toată ”lumea civilizată” este abandonarea responsabilității dublată de un egoism exacerbat stimulată de o cultură epicureică, deplasată dinspre eroismul dedicării spre erotismul fără asumare.

În concepția iudeo-creștină căsătoria nu este o înțelegere, nu este un contract, nu este un angajament, este un legămînt. Diferența dintre legămînt și celelalte forme de relaționare stă în faptul că legămîntul se poate rupe doar odată cu viața, numai prin moartea unuia dintre participanții la legămînt. De aceea creștinii spun ”pînă cînd moartea ne va despărți.”

Cînd ne-au fost copiii mici, îi urcam pe cîte un loc mai înalt în casă și le ceream să sară. Ezitau pînă în momentul în care îi împingeam din spate în brațele mele. După ce îi prindeam … ”înc-o dată, înc-o dată, înc-o dată …. ”. Aceasta este expresia încrederii totale în celălalt.

Cînd ne căsătorim ne aruncăm trup și suflet în viața celuilalt. Ne amestecăm ca două culori, care formează a treia culoare, precum galbenul și roșul se transformă în portocaliu. Devenim un singur trup, un nou construct ontologic; în consecință, căsătoria ne schimbă cu totul modul de gîndire asupra viitorului.

Căsătorindu-te, te odihnești în siguranța și celebrezi gîndul că celălalt va fi cu tine și la bine, dar și la greu, și în sănătate și în boală, și în bogăție și în sărăcie, nu doar cu speranța, ci cu totala încredere că celălalt va rămîne lîngă tine indiferent de modul în care vei degenera fizic sau mental, chiar dacă îți vei pierde tocmai acele trăsături, calități sau abilități care îl vor fi făcut să se îndrăgostească de tine. Căsătoria este ca o înlănțuire a celor doi într-o barcă în care, dependenți unul de celălalt, trebuie să supraviețuiască pînă vor ajunge la țărm.

Cînd am început să o curtez pe soția mea, împreună i-am vizitat pe niște prieteni. După ce ne-au cunoscut, ne-am separat și am discutat eu cu el, Natalia, cu ea. Bărbatul acela m-a întrebat: ”De ce vrei să te căsătorești cu ea?” I-am răspuns: ”Pentru că este frumoasă și mă face foarte fericit!”

Citește mai departe pe Edictum Dei AICI