Red Hot ChilI Peppers - Venice Queen
O bere si-un Dunhill, destul de downhill de dimineata.
Un hanorac galben, parul purtat in coc, mai ca ma-ntorc si ma
dezbrac de toata lenea. O planta pusa intr-o sticla de vin cu gura
cascata ca de borcan, prinde radacini, cum prinde scriitorul cand
asculta Red Hot Chili Peppers. Un cub rubic format in minte din
toate placile inflorite, floarea-soarelui pe peretii din bucatarie.
Mi-e foarte dor de tine.
Dau frenetic din picior. Aprind un alt Dunhill, duduit
printre masele, ma incrunt si scriu, cum n-as mai fi scris
niciodata. O sticla de suc, un abur de hazard, am expirat. Un
castron alb de yena pus la scurs, un deodorant fucsia pus alene de
mine acolo, pe bufet, sa imi tina de urat propriul meu miros. Il
ticsesc cu efemer, plamani innecaciosi.
Ma-ntreb, cum au unii atata aer color, si cum il scot ei
din plamani, ca ai mei, care baga tutun? Cum ii dau radacini unui
puiet de planta intr-o sticla de vin? Suntem la fel de paradoxali
ca natura care ne inconjoara si pe care o ranim, ca de-aia o iubim
atat de tare.
Vorbele nu au culoare. Unele au un iz usor metalic,
altele suna ca si cauciucul frecat de plastic. Acum? Doar o usoara
octava cantata la tastatura si o voce care m-a crescut in
muzicalitatea ei. Anthony Kiedis. Un rock care n-a pierit din
pieptul meu mult prea mult expus in intimitatea mea, ca barbatia
tine de femei in egala masura cum tine un pictor pensula in mana
cand reda forme pe lucrare.
Mi-e usor frig. Ma-ntreb, cand va rasari soarele si pe
partea mea de casa? Pe partea mea de suflu? Pe pariu ca si eu expir
culori, doar ca nu le vezi. Mi-am indoit piiorul stang pe taburetul
de langa mine, iar capatul sau il scrumez in piciorul drept, drept
scrumiera care a ajuns sa se miste frenetic. Gard
electric.
Trimitem impulsuri energetice de la un colt la altul.
Suntem pisici care ne reglam emotiile in propria noastra casa
mobila, perceptibilii fata de stimulii din exterior.
M-am ridicat, am parcurs holul mare si cel lunguiet, cel
“mic”, care duce spre camera mea, si ma uit alene in oglinda: un
chip luminat, un par prins prea ciufulit, un zambet incer si-o
plecare brusca, spre o luciditate specifica. Un rock care ma chema
inapoi spre o imbiere prozodica creata de aceleasi maini, cu care
as mangaia un alt chip fin. Un portret, un personaj nou. O miscare
fluida intr-un conglomerat de cadre care cer montaj. Sunt un zeu,
in staticitatea mea. Sunt un artist, in nebunia mea. Sunt un om, in
ambivalenta mea. Paradoxal, sunt o femeie, in ciuda mea. Si-m
place.
O alta piesa. Imi e mai putin frig. Un gand spre o alta
fumeganda, si-o s-o aprind. Un performance cu propriul prezent,
folosindu-ma de propriul corp.
Aprinsa. O alta betie, de data aceasta la propriu,
intr-o alta dimineata care avea nevoie de mine perturbata. Sunt o
necesitate turbata a prezentului in vietile oamenilor care ma suna,
dar nu aud telefonul sau il tin inchis. Sunt o prezenta iminenta in
acei putini ochi carora le pasa de mine si ce nu trebuie sa beau,
pentru ca oricum am un corp subred. Nu bagam Coca-Cola din motive
strict specifice.
Picioarele stau din nou calare, ca intr-un sex grabit,
unul da rapid, altul sta nemiscat. Niciunul satisfacut de ce
stimuli trimit mai departe, catre maini. Un ou langa o lamaie. Un
Prigat strigat in cana, eu nu-l chem. O doza langa bricheta alba,
cinci filtre in scrumiera, patru ale mele. Multumesc, mama, ca si-n
haosul meu, te gasesc alaturi. Eu grosolan, tu
puritan.
Diseara imi vad sfertul de ADN dintr-un pusti cu alura
de barbat.
Nu inteleg care din genurile noastre e mai
adevarat.
