azi cerul nu mai are viață,
pământul... nu mai e pământ,
azi lacrimile îmi îngheață
în ochi și-ntreb... de ce mai sunt?
azi ar fi trebuit, copile,
să-ți fac un tort cât munții toți,
dar nu mai ești... doar eu am zile
în lumea asta... de roboți.
azi ar fi trebuit să stingi
dintr-o suflare... lumânări
36... și să-nvingi
o lume plină de ninsori.
dar ai ales să-mi sfâșii clipa
în lacrimi, fără de sfârșit,
să-mi dăruiești pe veci aripa
cu care-n lume ai venit.
azi voi aprinde-o lumânare
să-ți lumineze drumul drept,
voi încerca să-ți scriu cât doare
că ai plecat... și-n veci te-aștept.
în graba mare te-ai născut,
la fel de repede te-ai dus,
mă-ntreb și-acum... cum ai putut
să zbori copile-atât de sus?
eu încă mă târăsc... pe bune...
genunchii-mi sunt doar rugăminți,
mă sting încă, dar n-am cui spune
că deja mi-am ieșit din minți.
că totul curge fără noimă
zi după zi... timp despletit...
că sunt un vis fără de formă,
și-am obosit, copile-am obosit!
