Mi-am pus pe tâmple ceața
să mă aud visând,
să-mi scutur dimineața
de cearcăne, pe rând,
pe pași, pe nepăsare,
pe șoaptă și pe vis,
pe noaptea-ngenunchiată,
pe toate câte-am scris,
pe stele fără număr,
pe lacrima trunchiată,
mi-am pus pe frunte norii
să te visez vreodată.
Mi-am adunat tăcerea
la ceasul desfrunzit,
să îmi ascund durerea
în tot ce-am investit,
în replica din urmă
a lanului de grâu,
în tot ce nu se curmă
și curge peste râu,
se-adună în oceane,
în fire de nisip,
se rupe în secunde

Mi-am despletit tristețea
în versuri deșuchiate,
să îți aștept binețea
în fiecare noapte,
dar am visat că visul
s-a înecat la mal
și am rămas nescrisul,
neversul triumfal,
nedeslușitul verii
cu ceața-n zori de Mai,
implorând adierii
să-ți murmure ''mai stai!''