Bineînțeles că în drumul meu spre casă a trebuit (oare de ce???) să fac și niște cumpărături de la supermarket. Vara nu funcționez decât cu fructe, salate și lactate. Cum frigiderul meu se dezbrăcase în ultima vreme și el de toate inhibițiile ca să fie în ton cu vara toridă, am făcut un ultim efort și am intrat în supermarket. Crema de brânză pufoasă de la Delaco este una dintre pasiunile mele în orice anotimp. Mai ales pe căldura asta când îmi îmbată papilele gustative alături de câteva feliuțe de roșie parfumată, din grădina bunicii.

Zis și făcut, am pus în coș tot ce aveam nevoie și iată-mă strâmbând din nas că trebuie să dau iarăși piept cu focurile iadului, de dincolo de ușa supermarketului. În parcare însă.... surpriză! Un ghem de blană, cu ochi ca două mărgeluțe, mustățile și sprâncenele pârlite și un năsturaș rotund pe post de papion se uita de jos la mine, implorându-mă parcă.

Evident că n-am rezistat. Evident că am deschis cutia de cea mai pufoasă brânză și, evident că din două mișcări a fost la mine în brațe. Timpul mi s-a oprit în loc. Soarele a uitat să-mi mai pârjolească umerii. Vulcanul în plină erupție a tăcut dintr-o dată, lăsând loc unui sunet gingaș, de motănel care toarce fericit că în sfârșit îl bagă și pe el în seamă cineva, după ce poate sute de oameni trecuseră pe acolo, nepăsători.

Mă uitam fascinată la ghemul acela pufos cum îmi mânca aproape toată cutia de Delaco. Nu-mi păsa. Cineva îl aruncase acolo, era slab, pricăjit și neajutorat, iar sprâncenele acelea pârlite mă îndemnau numai la gânduri negre către cei care încercaseră să-i facă rău. Să vă mai spun că am uitat de toată toropeala și am plecat din parcarea supermarketului țanțoșă, cu privirea plină de bucurie și cu ghemul în brațe?

Acasă a urmat porția a doua de mâncare. A băut o tonă de lapte dar, la cât era de hămesit, se tot agăța de mine în speranța că primul deliciu cu care l-am răsfățat va fi din nou pe mustățile lui. I-am pus cutia de brânză la “înde-lăbuțe” și m-am dus să mă răcoresc la dușul pe care îl așteptam de câteva ore. Când m-am întors, din ghemul de blană se mai vedea doar o coadă cu smoc alb și o spinărușă care încerca din răsputeri să se înghesuie în cutia de brânză.

Auzindu-mă, s-a strecurat afară cu mustățile pline de cea mai pufoasă cremă, uitându-se la mine nevinovat, cu ochișorii lui albaștri, încă de lapte, iar atunci mi-am dat seama că îl voi păstra și că, și el, ca și mine, a devenit fan Delaco! L-am numit Albuș, pentru că avea restul de mustăți și sprâncene nearse, la fel de lungi ca ale lui Mircea Albulescu. Dar cum Albulescu era un nume prea lung și încă prea pompos pentru un ghemotoc atât de mic, iar petele blăniței lui în locurile unde nu se întunecau erau mai albe ca spuma unor albușuri făcute bezea... așa m-am pricopsit eu cu un motan pe nume Albuș.

A trecut aproape un an de atunci. Evident că ghemotocul este ditamai adolescentul acum, cu ochii după fetele care sunt la fel de curate și pufoase ca el. Îmi încălzește sufletul, îmi dă de lucru în fiecare zi și, ori de câte ori are ocazia, se străduiește să mă distreze la culme, încercând să mai intre, ca pe vremuri, în cutiile cu cea mai pufoasă brânză Delaco, preferata lui și în continuare. Acum însă, o cutie de brânză îi ajunge doar pe o mustață, pe care și-o îndreaptă tacticos spre mine, vrând să mă lase fără plăcerea supremă. Mereu m-am întrebat cum de este blănița lui la fel de pufoasă și mătăsoasă precum brânzica pe care ne batem parte în parte amândoi? Să fie oare magia acelei zile de vară, când, printr-o vrajă numai de ei știută, cei de la Delaco mi-au îndreptat pașii către supermarket, acolo unde mi-am descoperit bucuria?

* Articol scris pentru Spring SuperBlog 2017!