Am sperat aseara, cand m-am dus la culcare, ca azi cand ma scol aveam sa aflu ca de fapt Bogdanel, nepotul meu de 29 de ani si primul copil al sorei mele, nu murise ieri subit. Si ca vestea mortii lui fusese doar un cosmar de minte obosita.

Dimineata, cand am vorbit cu mama, era tot mort si il plangeau toti acasa. Se hotarasera si unde sa-l ingroape: langa mamaie si tataie, bunicii din partea mamei mele si strabunicii lui.

Mama mea, care a dat tot ce a putut pentru Bogdan si ar fi dat si bucati din ea daca ar fi fost nevoie, mi-a spus printre hohote ca e bine ca va fi inmormant langa mama ei. „- L-a crescut de mic si il iubea.” – a adaugat. Palida consolare insa pentru durerea ei sfasietoare. Bogdan, primul ei nepot, era parte din sufletul ei mare si acum schingiuit prin moartea lui. Imi spunea fericita mai deunazi cum Bogdan isi gasise leac pentru sechelele unei sperieturi cumplite, pe care o trasese cand era student dupa ce se inecase cu manca...