Am sperat aseara, cand m-am dus la culcare, ca azi cand ma scol aveam sa aflu ca de fapt Bogdanel, nepotul meu de 29 de ani si primul copil al sorei mele, nu murise ieri subit. Si ca vestea mortii lui fusese doar un cosmar de minte obosita.

Dimineata, cand am vorbit cu mama, era tot mort si il plangeau toti acasa. Se hotarasera si unde sa-l ingroape: langa mamaie si tataie, bunicii din partea mamei mele si strabunicii lui.

Mama mea, care a dat tot ce a putut pentru Bogdan si ar fi dat si bucati din ea daca ar fi fost nevoie, mi-a spus printre hohote ca e bine ca va fi inmormant langa mama ei. „- L-a crescut de mic si il iubea.” – a adaugat. Palida consolare insa pentru durerea ei sfasietoare. Bogdan, primul ei nepot, era parte din sufletul ei mare si acum schingiuit prin moartea lui. Imi spunea fericita mai deunazi cum Bogdan isi gasise leac pentru sechelele unei sperieturi cumplite, pe care o trasese cand era student dupa ce se inecase cu mancare in tren dinspre Bucuresti spre casa. Mama a fost ani de zile prin doctori de toate felurile cu el, nu si-a pierdut speranta ca nepotul ei poate scapa de ticul nervos cu care ramasese. Cred ca a fost singura care a crezut cu adevarat in asta si minunea s-a intamplat dupa ani de consecventa. Acum, de cand stie de nenorocire, plange fara sa se opreasca. Ea, care si-a scos de la morga, plans si ingropat mai intai sora geamana la 40 de ani, apoi amandoi parintii pe rand, apoi pe baiatul mai mic decat mine al sorei ei, il plange acum si pe Bogdan. Mi-a spus dimineata ca Dumnezeu e nedrept si rau, ca mai apoi sa adauge ca poate de fapt asta s-a intamplat pentru ca Cel de Sus ii ia mai intai pe cei mai buni dintre noi.

Ce e in sufletul sora-mii, care a stat langa el aproape o ora asteptand sa-l resusciteze cei de la salvare si care l-a vazut fara suflare, nu imi pot imagina. Acasa, sunt toti impietriti de durere si neputinta de a schimba ceva: tata, frate, nepoti (de care mai povesteam), prietena lui cu care tocmai trebuia sa plece in vacanta si care in loc il va conduce luni la groapa imbracat in mire. Pe Facebook curg rauri de mesaje ale prietenilor uimiti si sfasiati de durere.

Imi trec prin minte aleatoriu bucati de viata in care am fost cu el. Toate cu ceva in ele care simt ca e numai al meu. Dar pot sune ca fost un copil linistit, bun si modest. In ultimii ani, cand el a purtat razboaiele lui sa isi faca un rost acasa iar eu pe ale mele sa ma redefinesc un sfert de lume mai departe, relatia noastra a fost ca una la distanta intre doi oameni ocupati. Acum asta doare. Ultima data am schimbat mesaje in noaptea de Revelion.

Bogdanel, ai plecat tu primul … Ne lipsesti. Ne doare. E de strigat la cer. Nu pot sa-mi imaginez sperietura ta de moarte la propriu, apoi pe tine singur acolo, la morga, pe masa de autopsie … e innebunitor!

Si apoi doare sa stiu ca sunt bucurii de care nu ai apucat sa te bucuri: caldura unei familii doar a ta, primul vostru camin, zambetele copiilor tai, primele lor zile de scoala, zilele lor de absolvire, bula voastra de iubire de care aveai atata nevoie, aniversarile si petrecerile cu prietenii, caldura celor apropiati.

Intre noi fie vorba: moartea ta a schimbat ceva in mine. In bine. Ceva ce ma chinuiam sa schimb. Iti spun eu ce.

N-o sa vin sa-mi iau la revedere, sa fiu cu ai nostri ca sa te ducem impreuna la mamaie si la tataie. Covid, vaccin, avioane, timp … Da, traim separat si murim separat. Doare si asta. Dar duminica seara la capela voi fi acolo, langa sicriul tau. Virtual, dar cu tot sufletul.

Uitandu-ma dupa ceva care sa mi te aduca mai aproape dupa ce am aflat vestea, m-am uitat la pozele tale de pe Facebook. Pareai fericit cu Ioana, cu prietenii tai, cu verisorii tai … Vreau sa cred ca fericirea aia a continuat si dincolo de poze si ca, printre alergarile si problemele tale, ai avut si momente in care sa-ti fi spus ca viata e frumoasa si ca te bucuri de ea.

Drum luminat, Bogdanel! Te iubesc!