Primul prieten al lui Victor a fost o prietena. S-au cunoscut la scoala, sunt colegi de clasa. Pentru el, prietenia asta a fost ceva cu totul nou, pentru ca nu mai avusese prieteni de varsta lui pana atunci.

La scoala, erau in acelasi grup de lucru mereu. Vazandu-i asa, intr-un gest tacit, cineva i-a mutat la aceeasi masa si pentru pauza de pranz.

A impartit cu prietena lui de la bun inceput bucuriile lui, tot ce stia si ce avea.

Au inceput sa petreaca dupa-amieze impreuna si zile de weekend. La el, s-au bucurat amandoi de zecile de Snoopy, de simulatoarele de zbor, de ce a mai crezut el ca ar bucura-o.

La ea, s-au jucat cu zipline-ul din spatele casei si cu jucariile ei.

Un reper in program erau intalnirile mele de la clubul de franceza: au desenat cu elevii mei, au facut masti de carnaval, au degustat ciocolata belgiana fina, au facut case de turta dulce cu elemente de arhitectura frantuzesti. Dar mai ales au alergat dezlantuiti cat sunt holurile liceului de lungi.

La clubul de franceza, ea a descoperit madeleinele. Pentru ca ii placeau mult, Victor mi-a spus sa ii pun si ei una in pachetul lui pentru pranz. Cand el a trecut la alt desert, am continuat sa le cumpar numai pentru ea.

Intr-o zi, din senin, prietena lui nu a mai vrut sa il aiba pe Victor ca partener de lucru la scoala. Si nici ca partener de joaca. El a continuat insa sa ii duca madeleina si ea sa o ia, fara sa spuna nimic.

Doua, trei saptamani dupa ce a inceput sa il evite cu o atitudine explicita, s-a dus la el inainte de pauza de joaca de afara spunandu-i ca vrea sa se joace cu el din nou. El a iesit afara intr-un suflet, dar, cand a ajuns, ea i-a spus: „Never mind!”. Se razgandise. I-a intors spatele si s-a dus sa se joace cu alti prieteni de-ai ei.

Acasa, nu ne-a spus in cuvinte ca s-a simtit ranit, dar am simtit asta din cat de mult a vorbit despre intamplare. Si din cum a vorbit.

Si pentru ca mi-a cerut ca de a doua zi sa nu-i mai pun in pachet madeleina ei.