Pana sa fi citit pe Facebook despre moartea ta, Mihai, ti-as fi scris incepand mesajul cu „Buna!”. Acum, cand n-are cum sa mai fie buna – la cat stim despre asta – renunt la formula de adresare. Si n-o sa pun nici una de final.

„Plecarea in care ramai – cea mai trista plecare” – nota un poet. Chiar asa! Sa fi vazut Facebook-ul dupa raspandirea vestii despre tine! A doua zi dupa noaptea intamplarii mi-a scris fosta noastra colega de la TVR, Aura: „Azi am deschis (n.r.: Facebook-ul) pentru ca am aflat de nefericitul eveniment din lumea celor din generatia noastra (ma refer nu doar la varsta, ci la toate cate s-au intamplat in „zilele noastre”)”. Aura amintea in mesaj despre o petrecere de ziua mea facuta la vila de protocol de la drumuri si poduri de la Vernesti, vila de care ne facea Radu rost cand era de petrecut. Ea te tinea minte in seara aia cum cantai „Noi suntem romani”, cu toti ceilalti, inclusiv ea, lalaind dupa tine. Amintirea asta cu tine n-o am. Mi-l amintesc insa pe Florin atunci facand streaptease cu comentarii, intr-o harmalaie totala de rasete si aplauze. Si pe Adrian, care plimba la nesfarsit o carafa cu vin cu un copan fript scufundat in ea, oprindu-se din cand in cand si intinzandu-se pe dusumea ca sa-i tina copanului monologuri.

Te tin minte insa la intalnirea de la Arbanasi cu colegii de la toate radiourile din retea. In tabloul ramas in cap la mine sunteti tu cu Radu si cu un taraf de lautari, veniti toti cu noaptea in cap la usa noastra sa-i cantati Danei „Ia-ti mireasa ziua buna” intr-o poveste fara mirese-mirese si nuntasi-nuntasi. Asta dupa o noapte scurta rau pentru mine si Dana, dar care tinuse pana dimineata pentru tine si Radu. Ma intreb si acum unde ati gasit taraf la ora aia si acolo, pe coclauri!

Poza e de atunci, o pastreaza Radu.

Imi mai amintesc si de veselia si pofta ta de viata. Esti singurul om pe care nici nu l-am vazut vreodata suparat, nici nu mi l-as fi putut imagina asa.

Spuneam de Facebook -ul de dupa plecare … „În cărți, poveștile încep cu ‘a fost odată ca niciodată’. În viață e exact pe dos. ‘A fost odată ca niciodată’ e finalul poveștii. Rămas bun, Mihai!” – scria Florin o zi, doua dupa ce s-a raspandit vorba despre tine. Mai jos, a pus o poza cu el si cu tine, contorsionati de o melodie undeva intr-un pub. „Aleg să cred că Poașcă (n.r.: cum te stiau toti) știe un han si-n cer și s-a grabit sa plece sa se ocupe personal de entertainment … Drum lin până la destinație! Nu vei fi uitat … ” – asta e de la Ema, care a pus la sfarsit un emoticon care plange. Prietenii ramasi in plecarea asta nu par sa aiba nevoie sa se piarda in cuvinte ca sa vorbeasca despre tine. Cei mai multi pe care ii cunosc si eu au plimbat pe net, intr-un ping-pong mut, articole de ziar, poze si filme cu tine.

Nu pot sa-mi imaginez zile cap-coada de tacere deasa in jurul tau in biserica din Micro 3. Si nici ca toti cei care au trecut pe acolo sa-ti spuna ce mai aveau sa-ti spuna au crezut pana la capat ca vei ramane cu degetele inclestate unele in altele in loc sa te ridici, sa iei un microfon si sa scoti lumea la dans. Finalurile fara loc de intors te fac sa te scuturi. La fel si gandul ca omul liber din tine moare cate putin cu fiecare din cei care se duc si care au fost, intr-un fel sau altul, parte simtita din libertatea ta.