Este 1 iunie, ziua în care celebrăm copilăria. O copilărie senină, roz-bombon, idealizată, scăldată în soare și culori pale, cu părinți fericiți, fără lacrimi și dureri, cu leagăne, fără julituri și zgîrieturi, fără fracturi și răni, cu vată de zahăr și bezele, cu rîsete zglobii și trotinete, cu iarbă verde, fără căpușe.

Nu toate copilăriile sînt așa și nu le facem niciun serviciu copiilor, dacă îi ținem într-o bulă de săpun multicoloră că … las’ că se vor întîlni ei cu suferința mai tîrziu, de ce să îi întristăm de acum?

Creștem niște generații alintate și rîzgîiate, cu creierii făcuți ferfeniță de tablete și telefoane, care se vor refugia în realitatea virtuală sau în pseudo-realitatea creată de droguri la prima întîlnire cu suferința.

De aceea cred că din cînd în cînd trebuie să le vorbim copiilor despre boală, suferință și moarte. Zilele acestea, într-o discuție cu Mădălin Potoroacă, am descoperit că există o întreagă bibliotecă de literatură bună și recomandabilă copiilor despre sentimentele negative, despre trăirile frustrante, despre doliu.

Mai devreme sau mai tîrziu cățelul familiei își va sfîrși viața mai devreme decît ne așteptăm, apoi bunicii vor pleca, părinții, unul dintre frați va fi diagnosticat cu osteosarcom sau leucemie sau chiar ei înșiși.

Nu sînt pentru o educație spartană a copiilor sau pentru expunerea lor la durerea și suferința altora zilnic. Copiii au dreptul la inocență, dar … măcar din cînd în cînd ar trebui să le povestim despre boala Lyme, nu numai despre iarba verde, despre boala oaselor de sticlă, cînd se dau în leagăn, despre alți copii care nu au părinți, cînd stăm cu toții la masă, despre moarte, cînd sîntem cu toții vii, despre tratamente îndelungi și luni de zile petrecute în spital, atunci cînd ei zburdă liberi înaintea noastră.

Pedagogia suferinței este parte din procesul de educație din care vor crește adulți normali, dotați cu milă și compasiune, echipați cu dorința de a face voluntariat și de a ajuta, cu simțiri calde și cumpătate, care să fie gata să plîngă cu cei ce plîng și să rîdă cu cei care sînt veseli.

Fără pedagogia suferinței, odraslele noastre se vor transforma fie în niște depresivi anesteziați la realitate, fie în niște fugari violenți, reacționari și cruzi, atunci cînd le deranjezi parcursul narațiunii pe care le-am creat-o sau își vor fi creat-o.

Citește mai departe pe Edictum Dei AICI