Spunea cineva că pe alții îi judecăm după fapte, iar pe noi ne judecăm după intenții. Cam așa este dubla măsură.

Dacă greșim, spunem că a greși este omenește. Dacă greșește altcineva, este evident o dovadă de prostie sau de rea voință.

Dacă cineva nu înțelege ce-i spunem, desigur este vina lui – e neatent, dezinteresat sau incapabil, pentru că nu avem niciun dubiu că noi nu am fi explicat clar și la obiect.

Atunci când ni se cere părerea despre altcineva, suntem (unii dintre noi) extren de critici – că nu este destul de rapid în reacții, că nu este perfect, că nu este infailibil. Dar în timp ce ne exprimăm extrem de tranșant opiniile, nicio secundă nu ne trece prin cap să facem o scurtă pauză, pentru a ne privi un pic în oglindă.

Iar dacă așa ne comportăm cu cei pe care-i cunoaștem, pentru ceilalți oameni chiar nu avem nicio reținere în a-i judeca cu dubla măsură care ne este specifică tuturor, sau măcar este specifică majorității oamenilor.

Este suficient să citim reacțiile din Social Media la postările unor persoane publice, indiferent de domeniul în care activează – de la politicieni la actori, artiști, sportivi sau alte „vedete”. Dacă un sportiv pierde un meci sau ratează o caificare, este criticat aspru de cel din fotoliu. Dacă un politician oarecare (nu unul cu vreo funcție foarte înaltă) are sau nu are vreo realizare, i se reproșează oricum că nu face nimic, deși reproșurile nu vin neapărat de la oamenii cei mai activi și plini de spirit civic, ci mai ales de la cei pe care nu-i deranjează paiul din propriul ochi, ci problemele altora. Desigur, în acest caz și limbajul este mai colorat și mai contondent, venind de undeva de sus, de la nivelul competenței și perfecțiunii comentatatorilor.

Oare nu dubla măsură ne face intransigenți cu alții și plini de înțelegere față de propria persoană sau de cei din imediata noastră apropiere? Desigur, generalizez fără să am vreo bază, dar tare mi-ar plăcea ca spiritul critic și auto-dezvoltarea să ne ajute să evităm mai des eroarea de atribuire și să nu le mai cerem altora să fie perfecți, sau să ne așteptăm să fie invincibili, atâta vreme cât nici noi, fiecare dintre noi, nu suntem mereu nici numai buni, nici numai frumoși și nici numai deștepți.

„Noi ne judecăm pe noi înșine pornind de la cele mai bune intenții și de la cele mai nobile fapte, dar alții ne judecă în funcție de ultima noastră faptă reprobabilă.” (Michael Josephson)