sursa imagini Edictum Dei

Am participat la unele slujbe în biserici evanghelice unde ni se spunea din faţă:

Mai veseli, mai veseli, ce-i morga asta, vă rog zîmbiţi, fiţi fericiţi, bateţi din palme, Domnul e bun, Domnul vă iubeşte, zîmbiţi, nu fiţi trişti…

Believe it or not, creştinii au dreptul să fie trişti. Da, sigur, chiar şi supăraţi. Poate că hlizitorii acestui veac încă n-au coborît în viaţa cea aşa cum este ea, dar sîntem în luptă, sîntem pe metereze, sîntem în mîinile lui Dumnezeu la lucru, sîntem dezamăgiţi de noi înşine, în presa Celui de sus şi de aceea putem să fim şi fără zîmbet. Nu ne cereţi un zîmbet cu gust de carton. Mai bine o tăcere sănătoasă sau două decît un singur zîmbet scremut.

Scriptura ne sfătuieşte să tăcem înaintea lui Dumnezeu şi în tăcere să aşteptăm ajutorul Lui.

Sînt situaţii în viaţa oricărui credincios cînd trece prin ciur şi prin dîrmon, este aruncat pe roata olarului, seamănă cu o balegă chinuită, fără vreun vis de a deveni vasul din casă.

Ieri am citit Psalmul 39 cu o durere adîncă în inimă. Sînt trei faze în prima parte a psalmului.

În prima parte David suferă şi se teme să vorbească. Tăcere şi frustrare. Tace din teamă, lipsit de perspectiva lui Dumnezeu, de frică să nu păcătuiască cu gura, glăsuind la necaz împotriva Domnului.

1. (Către mai marele cîntăreţilor: Către Iedutun. Un psalm al lui David.) Ziceam: „Voi veghea asupra căilor mele, ca să nu păcătuiesc cu limba; îmi voi pune frîu gurii, cît va sta cel rău înaintea mea.”

Astuparea gurii nu l-a scăpat de frustrare, necazul şi mînia s-au adunat într-un vulcan care este gata să erupă. Nu-i sănătoasă acestă tăcere, nici pentru oase, nici pentru inimă. Cîtă vreme taci în aceste fel, ţi se smochinesc oasele, cîtă vreme stai mut, focul lăuntric creşte.

2. Am stat mut, în tăcere; am tăcut, măcar că eram nenorocit; şi totuş durerea mea nu era mai puţin mare.
3. Îmi ardea inima în mine, un foc lăuntric mă mistuia; şi atunci mi-a venit cuvîntul pe limbă, şi am zis:

În această stare uneori spui: “Vreau să mor. Arată-mi mai repede ziua morţii şi spune-mi, Doamne, cînd se va termina şi cum?” Uneori procesul de strivire a mustului firii pămînteşti se poate încheia cu o tragedie, deşi în folcloristica noastră evanghelică avem impresia că totul la Dumnezeu trebuie să se termine cu happy end. Psalmistul cere cunoaştere, cere perspectivă, dar cel mai înţelept lucru pe care îl face este să îşi îndrepte gura către Domnul şi să vorbească. Tăcerea se fracturează de sus pînă jos, perdeaua se deschide.

4. “Doamne, spune-mi care este sfîrşitul vieţii mele, care este măsura zilelor mele, ca să ştiu cît de trecător sînt.”
5. Iată că zilele mele sînt cît un lat de mînă, şi viaţa mea este ca o nimica înaintea Ta. Da, orice om este doar o suflare, oricît de bine s’ar ţinea.
6. Da, omul umblă ca o umbră, se frămîntă degeaba, strînge la comori, şi nu ştie cine le va lua.

Şi primeşte descoperirea: totul este goană după vînt, anii sînt mulţi, dar scurţi, clipele sînt puţine, viaţa este lungă, dar nimica, omul este carne, dar suflare, trup, dar umblă, activitate, dar frămîntare, adunături, dar risipire, comori, dar hoţi şi rugină.

Citește mai departe articolul AICI pe Edictum Dei