Timpul trece, iar inadecvarea mea socială crește, și crește, până probabil va duce la o implozie finală. Nu am fost niciodată o ființă populară, simpatică, ușor de integrat în grup. Dar în ultima vreme, suport din ce în ce mai greu ce se întâmplă în jurul meu.

Am încercat individual tot ce am putut, pentru a schimba ceva la măcar 1% din cei cu care mă întâlneam. Acum o vreme am vrut să schimb ceva nu doar la nivel individual, devenind parte a unui grup mai mare – dar amăgirea și dezamăgirea asociate m-au făcut să renunț, deși cu strângere de inimă. Apoi am aderat la un grup mai mic, dar experiența a fost similară – coordonatori care nu coordonează, reguli stabilite și nerespectate, comunicare stufoasă, dar indirectă și în cea mai mare parte inutilă. Oare numai eu să fi avut un astfel de noroc sau nenoroc?

Nici nu știu ce este mai rău – că nu mă mai pot amăgi și spera sau că nici nu îmi mai doresc să mă integrez?

La nivel organizațional, se tot vorbește de leadership, cooperare, motivare, colaborare, integrare etc,. dar la nivel de societate par să domine alte caracteristici: anomie, alienare, inadecvare, iar la nivel individual se observă la tot mai mulți oameni incultură, incompetență, egoism, dezinteres, desconsiderarea oricăror drepturi și precepte ale umanității.

Fie că este vorba de acțiuni la limita legii, sau doar de încălcări evidente ala moralei și eticii, mulți oameni se plasează automat deasupra altor persoane și a binelui comunității, pradă a unui complex copleșitor de superioritate. Iar ceilalți au ca soluție doar să se mire, să vorbească despre aceste lucruri, să protesteze sau uneori să rispoteze, devenind astfel la rândul lor niște agresori. Cum o fi mai bine?

Unde au dispărut bunul simț și decența? Poate luate de delirul grotesc din așa-zisele seriale comice de la PRO TV? De ce educația copiilor, în unele familii, urmărește să-i facă pe copii să aibă tupeu și să copieze niște modele îndoielnice? Cum de un medic sau un funcționar public (presupus a avea un nivel de educație destul de înalt) își permite să-i spună unei persoane venite să caute sprijin că nu are ce să-i facă și că este mai bine să tacă și să suporte?

În managementul proceselor, când apare o anomalie, de obicei se acționează pe două niveluri – o intervenție locală și imediată (pentru a diminua efectul negativ pe moment) și o intervenție sistemică (după ce s-a analizat situația, s-au determinat cauzele și s-a găsit o soluție care să împiedice reapariția problemei). Numai că, la nivel de societate, nu se cunosc ambele tipuri de acțiuni necesare.

La noi ce face guvernul (și mă refer la toate guvernele succesive, nu doar la cel de acum)? Ce fac autoritățile publice? Cărpesc cînd apare o gaură și atât.

Strategia pe educație prevede probabil o reformă perpetuă, de vreo 30 de ani încoace, cu rezultate mai mult decât catastrofale, nu doar pentru elevii incapabili în mare parte să ia un examen sau să înțeleagă ce înseamnă viața într-o comunitate, ci și pentru profesori (recent era o știre că doar 40% dintre candidații la titularizare au luat note peste 7, deși un sondaj celebru de acum câțiva ani arăta că peste 90% dintre profesorii intervievați se considerau peste medie – concluzie ce sfidează parcă bunul simș. nu doar regulile statisticii).

Modelele la care ar trebui să aspire oamenii sunt de fapt niște anti-modele – de la „vedetele” create de reality-show-uri la politicienii agramați sau la doctorii ajunși în funcții înalte – cu diplome de licență cumpărate și doctorate plagiate.

Autoritățile din domeniul ordinii publice se comportă ca leii (cei din junglă, nu cei din portofel) cu persoanele obișnuite și ca mielușeii cu cei care încalcă legea, iar dacă un polițist face o dată o faptă bună, ajunge să se mire o țară întreagă de el!

Ce urmează? Fiecare rezistă în bula lui cum poate, iar când se lovește de cei din exterior are șocuri pe care le ignoră sau le gestionează mai greu. Ce am putea face? Ziceți voi, că pe mine parcă m-a năucit căldura și mi-a luat momentan toate ideile, speranțele și visurile.