Uneori limba română nu mă ajută să fiu clară și sintetică – fiind prea diversă, prea nespecifică, prea deschisă la variații, sinonimii și exprimări ambigue.

De exemplu, un document ce stă la baza sistemului de angajare din România (COR) spune că, citez aproximativ: „Consultantii … studiaza si furnizeaza asistenta si consiliere”, în timp ce „consilierii … acordă consultanță”. Pentru (ne)lămurire, vezi și dexonline.ro: consultant și consilier.

Și în multe alte domenii există perechi de cuvinte folosite ca sinonime perfecte, deși ele sunt cel mult niște sinonime parțiale – vezi perechile răspundere/responsabilitate sau folosirea uneori a termenilor de eficiență, eficacitate sau randament – ca și cum ar avea același sens.

Cum memoria mea este defectă în zona de învățare pe de rost, pentru a ține minte ceva eu am nevoie să înțeleg conceptul sau fenomenul din spatele unui termen nou și să fac asocieri cu alte aspecte deja învățate. Așa că sunt practic condamnată (de natură, pe viață) să despic firul în patru și să clarific în detaliu lucrurile, înainte de a le înțelege și de a le reține.

Cred că de aici vine pasiunea mea pentru cuvinte – pentru ceea ce stă în spatele lor sau pentru lipsa lor din vocabularul nostru.

„Când deschizi gura pentru a vorbi, dezvălui multe. Cuvintele pe care le folosești și felul în care vorbești sunt ca o schemă despre cine ești adânc în interior …” (Robert K. Dellenbach)

Nu-mi plac oamenii neatenți la ceea ce spun și cum spun.

„În primul rând află semnificația a ceea ce ai de spus, iar apoi vorbește.” (Epictet)

Nu-mi plac oamenii care vorbesc fără să spună nimic, doar pentru a se auzi vorbind.

Nu-mi plac oamenii care spun lucruri pe care nu le cred. Se vede pe chipul lor că mint.

Îmi plac oamenii atenți la cuvinte, la modul în care le aleg și la cum le folosesc. Pentru că fără cuvinte lumea nu ar avea culori, cerul nu ar purta urmele zborului păsărilor, iar marea nu ne-ar dărui bucuria valurilor ce se sparg de țărm.