Uneori ploua peste sufletele noastre si picaturi atat de reci se preling peste fragmente din viata noastra.
Suntem uzi, pierduti sufleteste, totul este diferit de cum ne asteptam noi sa fie si tremuram incapabil sa mai vedem dincolo de ziua de maine.
Este greu, aproape imposibil sa mai simti atunci cand esti ud pana la piele, cand nu mai exista nici o portiune din sufletul tau uscat, ce inseamna caldura, cat de placute sunt razele soarelui.
Am trecut in viata si prin astfel de momente.
Dupa o relatie extrem, extrem de lunga, dar atat de toxica incat fiecare milimetru din mine era atins de otrava ei, eram ud pana in adancul sufletului meu, speriat si incapabil sa-mi mai imaginez ca viata poate avea si altfel de nuante.
Ceea ce este cel mai ucigator la relatiile toxice care se perpetua pe mai multi ani, este tocmai obisnuita si toleranta la otrava.
Dupa un timp, dupa ce ai trecut peste faza de furie si exasperare, ajungi ca sufletul tau sa tolereze otrava intr-un mod in care un om normal nu ar putea sa-l inteleaga. Defapt nici tu nu-l mai intelegi, dar nu-ti mai pasa. Si ajungi sa bei zi de zi cate o picatura din otrava aceea, sa traiesti cu ea si sa gasesti intotdeauna justificari pentru care o faci.
Intotdeauna le vei gasi.
Trist este ca printr-un proces psihologic ironic, cu cat omul este mai bun sufleteste, cu cat este mai altruist si mai empatic cu atat va accepta o doza de otrava mai mare.
Este extrem de complicat si nici nu sunt foarte sigur ca as sti sa explic cum se ajunge la acest paradox.
Spuneam mai devreme ca viata mi-a dat sansa sa invat ceva si dintr-un astfel de episod. Speriat, dupa o relatie esuata, cu niste probleme de sanatate aparute brusc si destul de serioase, psihicul meu era incapabil sa creada ca lucrurile pot fi si altfel. Incapabil sa gaseasca forta de a se vindeca singur.
Priveam ploaia ce cadea peste mine de atata timp, ud si resemnat, convins ca este imposibil sa se schimbe ceva.
Dar viata nu este asa.
De nici unde, de dincolo de norii grei si apasatori, o raza de soare mi-a strabatut sufletul redaruindu-mi speranta. De dincolo de perdeaua de apa, de picaturile reci si aspre, un chip zambind, un te iubesc, atunci si de la cine-mi doream eu cel mai mult, au facut ca norii sa se risipeasca de parca cerul ar fi fost senin dintotdeauna.
Ploaia nu a fost si nu va fi nicioadata vesnica.
Este un ciclu natural si oricat de pierdut te-ai simti, candva, intr-o zi vei rade dansand cu razele soarelui.
Daca am invatat ceva in cei 40 de ani de viata este ca nimic nu este liniar.
Nimic din viata noastra. Nici durerea, nici fericirea.
Totul este sa ai rabdare si sa crezi. Sa nu renunti niciodata si sa nu te opresti niciodata.
Mergi mai departe prin ploaie pentru ca desi poate tu nu-l vezi, soarele este acolo. Undeva dincolo de norii grei exista cineva care va fi soarele tau.
Daca am invatat ceva din problemele mele este ca este aproape imposibil sa treci peste ele singur. Esti mult prea ud, tremuri, esti incapabil sa rationezi corect si ai nevoie de cineva care sa vina sa te tina in brate pana te usuci, care sa te duca usor de mana intr-un loc mai protejat.
Un alt lucru pe care viata a vrut sa ma invete din experienta mea, a fost sa nu incerci sa intelegi un om care este in postura asta. Avem tendinta de al judeca dupa propriile noastre prejudecati, clisee, dar un om surprins de ploaie este un om altfel decat credem noi ca ar trebuii sa fie.
Cand inatlnesti un om care este zdruncinat serios de probleme, cazut la pamant, nu-l trata ca pe un om obisnuit. Pentru ca nu este. Degeaba ii spui tu: ridica-te si lupta, pentru ca el nu te mai aude, pentru el statul in acea baltoaca de apa ucigatoare pare o solutie acceptabila. Citatele motivationale, povestile din manulaele de psihologie sunt litere intr-o limba straina pentru el.
Tot ceea ce poti face pentru un om surprins de ploaie este sa-l ti in brate, sa-l strangi cat poti tu de tare si sa ramai alaturi de el fara sa-l certi, fara sa-l judeci si fara sa-i ceri lectii de etica.
Zambeste-i.
Zambeste-i mult, sterge-i picaturile de ploaie de pe chip si vorbeste-i. Fa-l sa capete incredere in tine, fi raza lui de soare.
Nu astepta recunostinta lui, nu astepta reactia lui imediata, nu astepta nici macar ca ajutorul tau sa fie primit cu bucurie. Un om surprins de ploaie este un om mult prea coplesit de sentimentul de umezeala, de teama, de lipsa sperantei, incat de cele mai multe ori orice intentie de al ajuta il deranjeaza.
Este ca un copil care s-a pus in mijocul baltoacei de noroi si oricat ai incerca tu sa-l ei de acolo, el se va impotrivi. Va plange si se va zbate, pentru ca pentru el zona de confort inseamna zona in care este singur.
Cu toti avem momente cand ploaia curge aspra peste noi. Doar ca uneori peste unii se abat adevarate furtuni.
Dar nici macar ploaia nu este vesnica.
Speranta, iubirea, prietenia sunt raze de soare care vor incalzi orice suflet.
Uneori viata noastra este cu totul altfel decat ne-am imaginat-o noi. Uneori viata este o zi ploioasa de duminica cand nu ai chef de nimic si cand ziua de maine ti se pare mai insipida ca cea de azi.
Dar viata este mai mult decat ziua de azi.
Viata este despre speranta.
Am invatat in toti acesti ani ca nu exista imposibil daca crezi suficent de mult in ceva. Am asteptat 25 de ani un Te iubesc si l-am primit atunci cand aveam mai mare nevoie de el.
Desi uneori ploaia si umezeala va ineca pentru putin timp sperantele tale, nu renunta sa crezi in baia binecuvantata a soarelui.
Azi este o zi de duminica ploioasa. Maine va fi o alta zi. Poate una superba. Asta este frumusetea vietii. Fiecare zi de maine este noua si plina de speranta.
Oricat de tare ar ploua azi.