Grabit, m-am agatat de coltul inimii tale. Pielea s-a desprins usor si din crapatura creata a inceput sa curga un lichid albastru precum cerneala veche din copilaria mea. Sangeram abundent, dar priveam fascinat cum picaturile se transformau in litere. Am pus repede o coala de hartie sa nu patez covorul alb, iar literele au prins viata, valsand nebune pe foaia imaculata. Am ridicat privirea si ti-am vazut ochii. Aveau in ei vopseaua unei acuarele si am inteles ca in timp mi-ai pictat sufletul cu nuantele tale atat de diferite. Niciodata nu am inteles daca chipul tau este real sau doar o clipa de ratacire frumoasa a unui pictor nevazut, pentru ca nimic din frumusetea ta nu pare umana, miliarde de culori amestecandu-se intr-un joc necunoscut mie, creand conturul unor ochi minunati , poate caprui, poate doar sclipire, unui par, poate rosu, poate foc si a unor buze poate speranta, poate amagire. M-am aplecat, am sarutat fiecare litera ce dansa ...