Imi amintesc cand eram doar un puiet firav, cu un trunchi subtire, indoit de multele furtuni ce-mi testau rezistenta. Defapt e mult spus chiar si un puiet. Mai degraba o crenguta plantata pe un pamant arid ce se incapatana sa prinda radacini intr-un  un loc pe care nici nu-l iubea, nici nu-l intelegea. In timp ramurile au inceput sa creasca, scoarta sa prinda contur si am devenit un pomisor. Subtire, diferit de cei din jur, dar care iubea sa-si scalde narile in aerul proaspat de dimineata, lasand scoarta sa prinda o culoare unica, cu totul speciala. Apoi am devenit copac. Unul caruia ii placea sa se considere inca un puiet si care adora sa ajute oamenii rataciti care treceau pe sub coroana lui, racorindu-i cu umbra lui. Dar desi pomisorul se transformase intr-un falnic arbore, ceva imi lipsea. Imi lipsea atat de mult ca frumoasele mele crengute sa infloreasca si sa prinda culoare. Apoi s-a intamplat ceva. Intr-o dimineata, undeva nu departe de copac, a rasarit o floare. O floare ...