Imi amintesc cand eram doar un puiet firav, cu un trunchi subtire, indoit de multele furtuni ce-mi testau rezistenta.
Defapt e mult spus chiar si un puiet.
Mai degraba o crenguta plantata pe un pamant arid ce se incapatana sa prinda radacini intr-un un loc pe care nici nu-l iubea, nici nu-l intelegea.
In timp ramurile au inceput sa creasca, scoarta sa prinda contur si am devenit un pomisor.
Subtire, diferit de cei din jur, dar care iubea sa-si scalde narile in aerul proaspat de dimineata, lasand scoarta sa prinda o culoare unica, cu totul speciala.
Apoi am devenit copac.
Unul caruia ii placea sa se considere inca un puiet si care adora sa ajute oamenii rataciti care treceau pe sub coroana lui, racorindu-i cu umbra lui.
Dar desi pomisorul se transformase intr-un falnic arbore, ceva imi lipsea.
Imi lipsea atat de mult ca frumoasele mele crengute sa infloreasca si sa prinda culoare.
Apoi s-a intamplat ceva.
Intr-o dimineata, undeva nu departe de copac, a rasarit o floare. O floare cu petale deosebite, diferita de toate celelalte.
Am observat-o inca de cand tulpina ei masura cativa centimetri.
Era ceva la ea.
Nu am stiut niciodata ce.
Dar cu cat o priveam mai mult cu atat mi se parea mai frumoasa. Fiecare centimetru din scoarta mea devenise o bucatica de lemn indragostita de ea.
Intr-o zi, un trecator o rupse violent de acolo si o lua cu el.
Fara sa-i inteleaga valoare, doar ca un trofeul pe care-l puna la cozocul palariei lui vechi si murdare.
Si atunci, cumva, toate ramurile mele s-au umplut de roua.
Anii au trecut, zeci de pasari si-au facut cuib printre ramurile mele, scoarta a fost scrijelita de atatea ori de oameni si furtuni dar cu toate astea niciodata,dar niciodata ramurile mele nu au inflorit.
Cand am vazut acea fetita plantand ceva in pamant am stiut ca este ea.
Era floarea minunata pe care nu o uitasem niciodata.
Acum, tulpina ei crescuse atat de frumos, petalele rosii erau seducatoare, dar in lipsa unei radacini, in lipsa apei din care sa se hraneasca, micuta floare se usca pe zi ce trece.
Cumva o parte din ea murea, desi frumusetea ei era naucitoare.
Era o primvara frumoasa.
Trebuia sa fac ceva.
Si atunci am hotarat sa-mi prelungesc radacinile, sa le duc departe, pana la ea si sa-i ofer tot ce este mai bun din mine si din seva mea, ca ea sa renasca.
Da, era o anomalie, o legatura pe care nimeni nu ar fi inteles-o, dintre un batran copac si o gingase floare, dar fara apa adusa de radacinile mele, micuta floare ar fi murit in curand.
Apoi, eram atat de indragostit de ea.
Stiam ca iubirea mea este imposibila, o iubire naiva chiar si pentru un om, cu atat mai putin pentru un copac, dar cand vreodata hotaram noi de cine sa ne indragostim?
Hranita de radacinile mele cu vise si dragoste, frumoasa mea iubita a inflorit, transformandu-se intr-o superba floare.
O priveam zi de zi atat de fericit cum mii de albinute veneau si o sarutau, scaldandu-se in polenul ei. Uneori, in zilele in care o protejam cu umbra crangilor mele de soarele naucitor, aveam senzatia ca si ea imi zambeste. Poate chiar indragostita de mine.
Intotdeauna am fost un copac visator.
Intr-o zi, hranit de polenul ei care-mi atingea in fiecare dimineata scoarta, se intampla un miracol.
Crengutele mele au inceput sa infloreasca.
Pentru prima data dupa atatia si atatia ani crengile mele au prins culoare si parca o parte din petalele frumoasei floricele m-au sarutat, facand ca trunchiul meu sa infloreasca inebunitor de frumos.
Si atunci am inteles.
Am inteles ca nu doar eu o hranisem cu radacinile mele, ca defapt amandoi ne-am hranit reciproc, transformand o legatura imposibila dintre un pom si o floare, intr-un miracol.
Primavara ne atinsese pe amandoi.
Plini de culoare, plini de vise si de muguri, amandoi prinsesem cu adevarat viata.
Totul era o magie pe care doar noi doi o cunosteam, doar noi doi o intelegeam.
Pentru un trecator care trecea pe langa noi, intre noi nu exista decat o vaga apropiere.
Dar undeva dincolo de privirea oamenilor, radacinile noastre erau unite.
Povestea noastra, era doar a noastra si oricate furtuni sau primaveri ar fi trecut peste noi, radacinile ne tineau uniti unul langa celalalt.
Stiu ca intr-o zi omatul va acoperii micuta floare. Iar eu nu voi putea sa o mai protejez.
Dar mai stiu ca avand radacinile unite, cumva voi reusi sa o fac sa renasca din propiile seminte.
Sau poate ca sunt doar un copac naiv.