Ieri am călătorit în total 12 ore cu trenul. Crimă și pedeapsă pentru mine. Terapie (aproape) gratis pentru alții. Voi vorbiți ore în șir cu necunoscuți întâlniți întâmplător în tren, în aeroport, în autobuz etc., ajungând cu poveștile personale mult prea în profunzime?

Condițiile călătoriei – în principiu foarte bune: nu era aglomerație, vagonul era curat, încălzit suficient, deși afară ningea nu numai că nu am avut întârziere, ci am ajuns cu vreo 10 minute mai devreme la destinație.

Dar cum nimic nu e perfect pe lume, întreaga călătorie a însemnat să asist, fără voie, la un grup de terapie creat ad hoc. În timpul călătoriei de dimineață, am reușit să dorm vreo 4 ore, așa că am suportat-o mai ușor. Dar călătoria de seară m-a terminat psihic – am încercat să dorm, să scriu, să citesc, să joc sudoku, să ascult muzică – dar nu am reușit să mă detașez și să mă pot concentra pe ceva pozitiv, din cauza bruiajului continuu și la intensitate mare al unor călători puși pe dezvăluiri intime, exorcizări și exteriorizări într-un mediu necontrolat și neprotejat.

• O avocată din Oradea, cu un credit imens, care, pentru a face bani mulți și repede, lucra cu un avocat super vocal și super „celebru” în procese pe la toate instanțele din România; dar în loc să-l laude pe cel care îi trimitea clienți dintre cei mai controversați, care să-i aducă venituri substanțiale , dădea totul din casă și îl colora în cele mai sinistre culori pe cel care îi era oarecum un „binefăcător”. Nu mai povestesc despre familia ei, despre moartea bunicii, despre soțul devenit prea gras etc. etc.
• Un IT-ist corporatist de vârstă mijlocie, care supraviețuise unui episod de burn out și care încerca să-și găsească o nouă direcție în viață, după o perioadă de debusolare completă.
• Un pensionar proaspăt, care nu-și găsea echilibrul după trecerea de la o viață activă la una în care mult mai puțini oameni aveau nevoie de el, ca sprijin al comunității.
• Un tânăr depresiv, care dădea vina pe toți cei din jurul lui pentru binele sau răul din viața lui și pentru incapacitatea lor de a-i rezolva lui toate problemele, înainte chiar de a-și da el însuși seama că le are – de la participanții la revoluția din 89, care nu au reușit să creeze societatea ideală, până la părinții lui care i-au asigurat o viață ușoară și plină de resurse dar care, ce să vezi, refuzau să-l mai finanțeze ca pe un copil și simultan să-l trateze ca pe un adult.

Eu și ceilalți vreo 6 călători din vagon am fost expuși (imersați fără voie) în viața, problemele, părerile și ideile despre viață ale grupului de terapie, deși au fost de mai multe ori rugați să comunice în șoaptă, pentru că ne căpiaseră pe toți de cap ore în șir. Fără rezultat – fiecare susținându-se reciproc și căpătând curaj prin aprobarea și aprecierea celorlalți.

Horror!

Oare de ce unii oameni folosesc această metodă de terapie de grup improvizată? Pentru că nu au nicio responsabilitate? Pentru că nu-și dau seama că se expun? Pentru că este gratuită? Pentru că se cred grozavi? De ce? Voi știți? Aveți argumente pro sau contra?