Poate fi vindecată
homosexualitatea?
Există mulţi psihologi, medici generalişti şi psihiatri,
care s-au confruntat cu o astfel de solicitare. Uneori, mai rar, ar
putea să difere genul, iar părinţii – cel mai adesea mama – să vină
cu inculpatul (sau cu inculpata) la cabinet, ca să-i fie scoşi
gărgăunii din cap:
– Nu-ş’ ce l-a apucat dom’ doctor. Zice că lui îi
plac băieţii. Eu nu concep aşa ceva. Lucrul ăsta nu poate întâmpla
în familia noastră. Spuneţi-mi cum facem să-i scoatem prostiile
astea din cap?
Nu contează ce vrea el, nu contează dorinţele şi
sentimentele lui, ci contează ceea ce spune lumea că „e bine”. Iar
adolescentul respectiv este un obiect care se află în posesia
părinţilor şi la mila opiniei sociale şi care trebuie remediat, de
parcă ar fi un lucru material care s-a stricat, care nu mai
funcţionează la parametrii solicitaţi. Nu este decât ceva deţinut…
în regim de detenţie.
În graba lor de-a arunca cu pietre, a pune etichete şi a
stigmatiza, mulţi nu stau să se gândească la ce se referă, de fapt,
orientarea sexuală: la atracţia sexuală faţă de un
gen sau altul, acelaşi cu al persoanei sau nu. Cuvântul cheie este
atracţie. Gândeşte-te la ultima oară când ţi-a plăcut cineva, când
te-ai simţit atras de o persoană: ai avut în vreun fel de ales, ai
putut să controlezi în vreun fel atracţia, ai putut să decizi pe
cine să placi, de cine să te îndrăgosteşti? Şi-atunci, dacă se
spune că dragostea e oarbă, că îndrăgostirea întunecă raţiunea, de
ce le pretind anumite persoane unor alte persoane pe cine să
iubească, de cine să se simtă atrase?
Şi mai gândeşte-te la faptul că există multe persoane
care se simt atrase de persoane de acelaşi sex, dar care aleg, cu
toate, acestea să se supună regulilor sociale şi să aibă o familie
standard, de convenienţă, doar din cauza presiunii sociale. Şi
persoanele acestea, deşi sunt atrase de persoane de acelaşi sex,
rămân fidele partenerului/partenerei de cuplu, deci nu dau curs
dorinţelor din sufletul lor şi nu pun în act comportamentul
sexual cu parteneri de acelaşi sex. Sunt aceste persoane
heterosexuale sau homosexuale? Şi, mai ales, ce se întâmplă, cu
adevărat, în sufletul lor? Îmi imaginez că, din punct de vedere
psihologic, trăirile lor pot fi foarte asemănătoare cu cele ale
unei persoane heterosexuale care e forţată să trăiască într-o
căsătorie gay.
Sunt puţini, însă, cei care se gândesc la trăirile
semenilor de lângă ei, în general. Iar atunci când mai există şi o
etichetă discriminatoare, cu atât mai puţin. Ba, chiar mai mult, au
existat curente religioase şi (pseudo)terapeutice (iniţial pusesem
psihoterapeutice, dar nu cred că acestea îşi merită prefixul) care
au încercat să vindece homosexualitatea. Şi multe au pretins că au
şi reuşit. Nu intenţionez să descriu aici metodele folosite de
terapia de conversie sau de terapia reparatorie
pentru a ajunge la acest obiectiv (dacă vreţi să citiţi mai multe
despre acest subiect, vă voi semnala când va apărea la editura Trei
o carte pe care-am tradus-o şi în care sunt descrise ceva mai
detaliat), dar este imperios necesar să menţionez că acestea nu
sunt metode terapeutice, ci sunt, mai curând, şi nu cred că
exagerez când spun acest lucru, metode de tortură moderne. Dacă în
antichitate inchiziţia tortura oamenii folosind diverse
dispozitive, cei care aplică terapia de conversie astăzi (da, încă
se mai aplică, deşi legal vorbind este interzisă) folosesc metode
psihologice pervertite şi distorsionate, folosindu-se de emoţiile
persoanelor gay, de vinovăţia şi ruşinea acestora, în încercarea de
a le inhiba pornirile, dorinţele, sentimentele de atracţie faţă de
persoanele de acelaşi sex. Sunt, de fapt, metode de condiţionare,
de asociere a lucrurilor care le plac cu stimuli dezagreabili.
Terapie aversivă. Care poate să funcţioneze o vreme (sau deloc),
dar care îşi va pierde cu timpul din putere pentru că e foarte greu
să condiţionezi pentru totdeauna un instinct; iar sexualitatea
este, în primul rând, un instinct, ceva profund şi bazal. Nu e
deloc surprinzător, deci, faptul că metodele care pretind că
vindecă homosexualitatea au efecte negative pe termen lung –
vinovăţie, anxietate, autodispreţ – şi sunt foarte
dăunătoare.
Dincolo de întrebarea din titlu, însă, o întrebare şi
mai bună este de ce ar vrea să schimbe cineva orientarea sexuală a
cuiva. De ce ar deranja pe cineva orice activitate sexuală care
este liber şi deplin consimţită de ambii parteneri? Atâta vreme cât
ambii parteneri simt plăcere şi se bucură de acest lucru? Tu ce-ai
spune dacă te-aş informa că poziţia ta sexuală preferată este
deviantă, anormală, ruşinoasă şi că trebuie să renunţi la ea? Deşi
îţi place şi ţie şi persoanei cu care o practici?
Dacă doreşti să afli mai multe despre persoanele gay şi
despre dificultăţile psihologice cu care se confruntă acestea, te
invit să citeşti cartea Iuliei Molnar, Psihologia
identităţii gay, proaspăt publicată de editura
SPER.
Iulia Molnar este şi cea care a susţinut atelierul de
duminică din cadrul Programul de formare în Psihosexologie
organizat de Institutul SPER. Dacă sâmbătă ne-am întâlnit cu
persoane transgender (vezi articolul aici) şi am discutat
împreună cu Sorina Dumitrache despre modalităţi alternative
de percepere şi trăire a sexualităţii, duminică am avut ca invitaţi
persoane gay. Iar aceasta îmi aminteşte că unul dintre motivele
pentru care am ales acest program de formare în detrimentul altuia
care există la noi în ţară este faptul că cealaltă şcoală de
psihoterapie promovează terapia reparatorie. Iar acest lucru nu
numai că este în contradicţie cu consideraţia faţă de fiinţa umană,
cu drepturile şi libertăţile fundamentale ale oamenilor, ci,
paradoxal, este în dezacord inclusiv cu Manualul de Diagnostic al
Tulburărilor Mentale (DSM IV-TR), în care homosexualitatea nu mai
figurează ca tulburare de câteva decenii bune.
