De câte ori privesc bronzul intens de pe picioare, îmi amintesc de tura noastră. Nicio zi de vară nu a lăsat urme atât de bine definite ca cele trei zile de septembrie pe care le-am umblat fericită prin Alpi alături de prietena mea. Cu urmele lăsate în articulații și mușchii mi-e cam rușine, m-am dezvățat complet de căratul unui rucsac cu de toate, însă cu ce am rămas în suflet am devenit de-a dreptul ultra protectoare. Ca și unele tristeți, unele bucurii ne sunt atât de pure că nu vrem să le împărtășim.

După trei săptămâni, mă așez totuși la scris, cu recunoștință. Prietenia, familia, sănătatea, chiar și potecile, toate au de-a face cu oamenii și au nevoie de oameni pentru a trece munții. Munții de dor, munții de piatră, văile rutinei, culmile revederilor cu cei dragi, morenele deznădejdii, piscurile reușitelor, hăul deciziilor fără fund, dar mai ales, pădurile labirint, unde uiți cât de scurtă poate fi viața și c