După ce am ajuns să pot face orice, mi-am dat seama că,
de fapt, nu pot face nimic, când vine vorba de lucrurile cu
adevărat importante... (2)
Și totuși ...
La prima vedere, te încearcă un sentiment de tristețe,
dar ... oare în fața unei realizări, nu ar trebui să fim cuprinși
de fericire? Ei, da! Lucrurile nu sunt așa cum par - sunt mult mai
frumoase. Și ... nu ele par, ci noi le dăm forma pe care o avem în
noi, iar dacă noi avem lumină, le dăm și lor, dacă nu avem ... nu
le dăm .... adică, tot le dăm, dar nu lumină, ci .... ce avem.
Mereu avem ceva, cât suntem .... vii?! ... și chiar și după
:)
Nu vă întristați prea repede, lucrurile devin clare,
foarte clare, privite prin prisma neantului - fie el gol sau
infinit, pentru că, de altfel, doar atunci îți dai seama ce ai de
făcut cu adevărat, după ce ai ajuns să nu poți face nimic - și asta
înseamnă că încă ești viu. Cu alte cuvinte, un „prieten” de-al meu
spunea: „E foarte simplu: nu poți vedea bine decât cu inima.
Esențialul e invizibil pentru ochi.” Ce să zic ... Genial, de
altfel! Atâta timp cât poți face orice și din când în când ajungi
la nimic, mergi mai departe .... adică nu, te apropii!
În esență, când vine vorba de lucrurile cu adevărat importante, nu e nimic de făcut. Ele sunt importante pentru noi pentru că ne dau șansa de a iubi - de a fi cu adevărat. Îmi cer scuze că folosesc „lucrurile” atunci când vorbesc despre oameni, căci ei sunt cei mai importanți în viața noastră, restul sunt detalii.
Să ajungi să nu mai reacționezi la „ispite” e un soi de virtute absolută. Asta nu înseamnă a nu oferi atunci când ți se cere, dar doar atunci, ci a nu încerca tu, după legile tale să influențezi universul celuilalt. Dacă e influență gratuită, e inutil și chiar păgubos. Sună zdruncinător, dar precis ca un bisturiu. Dacă-l vezi pe celălalt că se îndreaptă spre prăpastie, nu-l opri. Cine ești tu să te opui voinței lui? De unde știi tu că pe marginea prăpastiei nu-l așteaptă izbăvirea? Izbăvire de care l-ai lipsi oprindu-l. Vrei tu să-l înveți ceva? De ce ai face asta? Asta e mândria. Aaaa, vrea el să-l ajuți, asta-i altceva, asta presupune invitație din partea celuilalt, presupune conștientizarea din partea lui a unei stări deficiente și – lucrul cel mai important în această ecuație – voința de a se îmbunătăți. La acestea se adaugă exprimarea vădită a unei neputințe ce poate fi restaurate prin implicarea ta, solicitată explicit. Evident că acest complex situațional este baza succesului, iar în lipsa lui totul va fi un chin inutil sortit eșecului și prin urmare păgubos de ambele părți.
În esență, când vine vorba de lucrurile cu adevărat importante, nu e nimic de făcut. Ele sunt importante pentru noi pentru că ne dau șansa de a iubi - de a fi cu adevărat. Îmi cer scuze că folosesc „lucrurile” atunci când vorbesc despre oameni, căci ei sunt cei mai importanți în viața noastră, restul sunt detalii.
Să ajungi să nu mai reacționezi la „ispite” e un soi de virtute absolută. Asta nu înseamnă a nu oferi atunci când ți se cere, dar doar atunci, ci a nu încerca tu, după legile tale să influențezi universul celuilalt. Dacă e influență gratuită, e inutil și chiar păgubos. Sună zdruncinător, dar precis ca un bisturiu. Dacă-l vezi pe celălalt că se îndreaptă spre prăpastie, nu-l opri. Cine ești tu să te opui voinței lui? De unde știi tu că pe marginea prăpastiei nu-l așteaptă izbăvirea? Izbăvire de care l-ai lipsi oprindu-l. Vrei tu să-l înveți ceva? De ce ai face asta? Asta e mândria. Aaaa, vrea el să-l ajuți, asta-i altceva, asta presupune invitație din partea celuilalt, presupune conștientizarea din partea lui a unei stări deficiente și – lucrul cel mai important în această ecuație – voința de a se îmbunătăți. La acestea se adaugă exprimarea vădită a unei neputințe ce poate fi restaurate prin implicarea ta, solicitată explicit. Evident că acest complex situațional este baza succesului, iar în lipsa lui totul va fi un chin inutil sortit eșecului și prin urmare păgubos de ambele părți.
Și atunci, ceea ce facem are legătură cu rezultatul, dar
când vine vorba de lucrurile cu adevărat importante, adică de
oameni ... nu e nimic de făcut ... e de iubit. Căci realmente
oamenilor nu ai ce le face! Unica şi suprema modalitate de a
relaţiona cu ei este iubirea. Punct! Să îi iubeşti exact aşa cum
sunt, naivi, nesiguri, răutăcioși, urâţi, nehotărâţi etc. Și atât!
Da, știu, e la limita imposibilului dar e ... Numinos!
Asta înseamnă, de fapt, a-l iubi pe celălat mai mult
decât pe tine însuți și anume, a nu-i tulbura existența cu mândria
ta, a nu-l deranja cu prezența ta, a nu te crede superior lui,
într-un cuvânt, a nu te băga în viața lui, dacă nu ți-o cere. E
ceva metafizic aici, recunosc şi în acelaşi timp uluitor. Evident,
nimic nou, căci călugării tocmai asta fac, ei nu vin printre oameni
să le spună sau să le facă – căci dacă ar face-o, cu siguranţă ar
fi izgoniţi – ci stau acolo în taină, şi îşi trăiesc viaţa în
adevărata ei lumină. Dacă ai nevoie de ei, mergi acolo şi cu
acordul lor vei primi ceea ce cauţi/ai nevoie, dacă nu ei sunt
fericiţi deopotrivă, căci lumina e înlăuntrul lor şi nu depinde,
respectiv nici nu poate fi influenţată din exterior
.
