Copiii, pentru că fiecare este unic, se manifestă diferit în fața fenomenului religios. Cei născuți și crescuți în case în care religiozitatea este la loc de cinste pot manifesta reacții față de viața plină de pioșenie a părinților. În mod natural copilul este înclinat spre explorarea narațiunilor fantastice, imaginație, ritual și magic. Noi putem confunda aceste trăiri cu evlavia și putem exploata în mod nelegitim trăirile lor.

Scripturile ne spun: ”în păcat m-a zămislit mama mea” și ”nebunia este lipită de inima copilului”. De la Augustin încoace acceptăm ca dogmă depravarea totală încă din pîntecele maicilor noastre. Urmele de nevinovăție sînt datorate ignoranței. Uneori copiii, ca să ne facă pe plac, ne imită în manifestările noastre religioase sau, mai rău, se tem de consecințe și mimează trăiri pioase.

Este o mare greșeală să exploatăm aceste manifestări și să insistăm să îi facem cucernici pe copii, fără ca aceștia să fi avut o convertire reală, o apropiere de Mîntuitorul și o înțelegere minimală a Evangheliei și consecințele acceptării drumului creștin.

Am făcut și noi această greșeală. Am crezut în cucernicia naturală a copiilor. În naivitatea noastră, am crezut că tot ce trebuie să facem este să cultivăm niște obiceiuri, niște reflexe religioase, niște ritualuri, și totul va fi bine.

Cea mai mare greșeală?

Citește mai departe pe Edictum Dei AICI