în ultimul timp

mă complac într-un soi de zvâcnire

ca un prematur în convulsii febrile ce-am fost

cât e ziua de lungă citesc statistici

pe baza lor calculez

cât trăiesc în medie oamenii

și cât le-a mai rămas de trăit alor mei

apoi mă pregătesc pentru ce e mai rău

niciodată pentru ce e mai bine

pentru că nu-i așa?

binele niciodată nu doare

dimineața când maică mea doarme prea mult

și nu se trezește la ora obișnuită

merg pe vârfuri prin casă

lipesc urechea de ușă

aștept cu inima strânsă un semn

poate o tuse uscată

poate se foiește in pat

deschid o agendă pătată și ruptă

aranjez foi desprinse cum aranjezi cu palma

șuvițe rebele pe frunte

numere nume îngrămădite ca nevoiașii

în poartă la precista mare când sunt moșii de toamnă

o litanie forțată lângă un crist de fosfor

pe o cruce de plastic

francisc benone marcel lăcră tudor maria

ștefan teo sorin

încerc să-mi aduc aminte de ce au fost importanți

dacă ne-am făcut vreodată vreun bine

dacă am contat îndeajuns cât să ne privim

în ochi fără să ne prefacem că suntem alții

dar singurul lucru fixat în memorie

e comunicatul de presă al unui parlamentar

care anunță cu surle și trâmbițe

că vindecă dependența de păcănele

cu recensământul pariorilor înrăiți

și brusc mă lovește în moalele capului:

ce ne separă de alte forme de viață

e sfâșierea ipocrită pe toate drumurile

nu lipsa nu carnea prezentă

așa cum în viață ne doare

că alții o duc mai mai bine dar nu ne fac părtași

la fel

când se moare

ne doare că n-au împărțit moartea cu noi