Să nu mă-ntrebi de ce te iubesc încă,
am să-ți răspund „- fiindcă nu te-am uitat!”
Eu nu m-am plâns cât mi-a fost de adâncă
rana ce ani întregi a sângerat…
Să nu mă-ntrebi cum te-am purtat prin lume,
cum te-am ascuns în suflet… ani întregi,
te-am transformat din lacrimă în glume
și-am scris ca numai tu să mă-nțelegi.
Să nu mă-ntrebi de ce mi-ai fost icoană,
pereți, tavan, aromă și balsam,
am să-ți răspund firesc… „- eu sunt o cană
plină de lacrimi fiindcă nu te am.”
Să nu mă-ntrebi de ce sunt verde încă
deși rugina-n mine s-a ascuns
am să-ți răspund „- m-ai transformat în stâncă
în clipa când în suflet mi-ai pătruns”.
Să nu mă-ntrebi nimic în acea clipă
am pierde timpul și n-ar fi cinstit,
mai bine dă-mi din ochii tăi aripă
și să zburăm, spre Marte, negreșit.
