Mulți oameni care ajung într-o funcție, mai înaltă (de exemplu, președinte de țară sau prim ministru) sau mai puțin înaltă (director sau un șef oarecare), încep să confunde funcția cu propria persoană și au impresia că ei, ca persoană, sunt funcția!

De regulă, o funcție (poziție, post, rol – cum vrem să-i spunem) vine la pachet cu o serie de responsabilități de asumat, reguli și condiții de respectat, obiective de atins și activități de realizat – în cazul unui om echilibrat, bine intenționat și integru. În alte cazuri însă, omul crede că funcția îi este (pre)destinată și folosește „pe persoană fizică” puterea sistemului care l-a pus în funcție. Adică în interes personal și în interesul adulatorilor de serviciu, fără legătură cu interesele sistemului care l-a promovat.

Și așa apare limbajul fals și manipulator, comportamentul duplicitar, lipsa de răspundere, înconjurarea cu yes-men, declarațiile și acțiunile iresponsabile, atacurile la oamenii ce nu fac parte din cercul de interese proprii – toate plutind în aburii beției date de putere.

Ce spectacol trist!

Acești oameni nu-și dau seama că funcția rămâne, iar ei, ca indivizi, vor cădea relativ rapid în groapa uitării și a irelevanței, unii după ce trec o tură prin locuri mai întunecate și mai răcoroase!

Poziția într-o funcție este efemeră, dar gustul amar rămas după uzurparea calității de om responsabil nenorocește multă vreme – și oamenii, și sistemul, chiar și pe ocupantul ce se crede zeu pentru o fracțiune de secundă într-o funcție oarecare.

Mare tristețe! Cu cât funcția este mai înaltă, cu atît nenorocește mai mulți oameni și pe termen mai lung. Și cu atât căderea poate fi mai dureroasă – deși poate că unii dintre cei care cad nu-și vor da niciodată seama că a fost din vina lor și-i vor învinovăți pe alții toată viața.

Avem niște specimene foarte vizibile în ultima vreme, în poziții cheie din stat. Ce facem cu efectul și cu exemplul lor?

După ultimele alegeri prezidențiale, o fătucă (mare specimen de om politic, credea ea despre sine) scria pe FB ceva de genul: „Nu este o pierdere, pentru că am învățat o lecție!”. Am îndrăznit să-i pun o întrebare: „Care este lecția și ce am învățat din ea?”. Ce credeți că mi-a răspuns?

Cam așa este cu unii oameni care ajung în anumite funcții! Știu totul, fac orice, fără să le pese, crezându-se superiori și confunzându-și propria persoană cu funcția. Ce mai contează că nu livrează ce au promis? Ce mai contează că încalcă regulile jocului? Ce mai contează că își arată plini de emfază limitele în public, dacă beția puterii le-a luat mințile? Ce personaje jalnice…

Cred că există și o explicație! Un om matur (la minte), profesionist bun într-un domeniu, pasionat de ceea ce face, integru, bine intenționat, onest și muncitor nu prea are mari șanse să urce prea sus într-o ierarhie, pentru că ar trebui să renunțe la prea multe. Așa că cine se agită să urce spre vârful ierarhiei? Întrebare retorică, pentru că portretul robot îl poate face oricine.