Stiu ca e aprilie acum. Insa vreau sa va povestesc despre cum am ajuns in Qatar/Doha si povestea incepe in ianuarie 2022.
Pe 19 ianuarie am luat interviul pentru un job in Doha. Primele sentimente au fost de usurare si fericire ca scap din Romania. Pentru Ca plec din mizeria aia de tara care m-a facut sa imi caut altceva atat de departe. Bun, fericire maxima initial. Apoi panica: plec, ce fac cu pisicile, cu cainele, cu casa, cu magazinul, cu toate lucrurile mele? Apoi frica: ce o sa gasesc in Doha, cum va fi, unde ma duc, etc. Au urmat aproape doua luni de emotii zilnice, de asteptare pentru viza, de incertitudini. Incepusem sa dau lucrurile din casa si un prieten apropiat ma intreba o data la cateva zile: auzi, imbalsamatoareo, pun astea deoparte sa le iei in caz caz ca nu pleci? Nu, ca plec sigur, tine tot ce ti-am lasat in testament . Era cumva amuzant si nu pre, ceea ce se intampla. De unde la interviu mi-au spus ca am 10 zile pana imi fac biletul, a durat de vreo cinci ori mai mult. (Doha facts)
Intre timp am descoperit ca Garfield, motanul meu cel mai inaintat in varsta, are o forma de cancer de piele intalnita la pisicile albe si rosii cate au acces afara. S-au dat niste lupte in mine cum rar am trait: am vrut sa il eutanasiez crezand ca atatea zile a avut, am incercat sa merg la doctor pentru sfaturi, am citit tot ce am putut, insa din pacate cancerul e o boala tare ciudata si fara o evolutie constanta si asemanatoare la mai multi pcienti. Azi ziceam ca il eutanasiez si faceam programare, maine nu eram in stare sa o fac. Noptile plangeam cu el in brate, nu dormeam gandindu-ma ca e ultima noastra noapte impreuna, a doua zi anulam toate programarile cu moartea. Ma invinovateam pentru ca ma gandesc sa ii programez pana si ora la care sa moara, dar ma durea mai mult sa il las bolnav la cineva care sa nu il iubeasca si ingrijeasca cum as fi facut-o eu. Cum sa-i fie altcineva alaturi la fel daca nu eu? Pana la urma o prietena a acceptat sa il ia pe Garfield. Il repartizasem deja pe Misu la ea si a zis ca ii ia pe amandoi. Atunci am reusit sa plang de fericire. Intre timp au trecut 4 sedinte de chimioterapie si baiatul meu raspunde foarte bine la tratament, nu numai ca a stagnat, dar este in remisie vizibila boala lui. Pentru acest lucru e “vinovat” domnul dr Teodorescu Gabriel de la cabinetul veterinar Horse Vet din Tamasi/Corbeanca.
Practic nu am avut cum sa ma bucur ca scap din mocirla de Romania pentru ca plangeam pentru ce las in urma.
Asadar mi-am pastrat foarte putine lucruri dupa o viata intreaga, iar restul fie le-am daruit, fie le-am urcat la mama in pod, am pregatit o valiza mare si una de cabina, un rucsac, mi-am pus in ele sperantele pentru o lume mai buna si am ajuns in Doha intr-o noapte tarzie.
~ va urma~
