În acest roman autoarea ne amintește că orice război (sau chiar și un simplu conflict) are un adevăr de mijloc pe care îl ascund rușinate ambele tabere. Să fie oare adevărat că nu toate cadrele erau chitite sa facă rău? Să fie oare credibil faptul că uneori pentru a face binele trebuia să semnezi un pact cu diavolul, asemeni lui Schindler? Iar în definitiv: să existe oare un om care să privească cu atâta stoicism declanșarea fulgerelor din jurul său?

Într-o epocă în care mașina de scris pare o unealtă preistorică e greu de povestit ce însemna să fii urmărit de către o altă ființă umană (nu de către o cameră web). Este cu atât mai greu să explici cuiva meseria de urmăritor, rușinea și beneficiile care urmau firesc acestei meserii. Ceva și mai greu de atât este să explici cuiva că nimic nu s-a schimbat, iar în fața istoriei a rămas aceeași treime, a celor nevinovați care suferă și mor primii, negociatorii modești care nu ridică privirea dar cel puțin supraviețuiesc și profitorii ipocriți care o duc foarte bine.

Imaginea tânărului care vine să îi ia locul protagonistei în funcția de traducător al SRI-ului, iar după revoluție devine un important politician nu mă poate duce cu gândul decât la Adrian Năstase. Foștii informatori care în timpul așa zisei schimbări de regim cerșeau salvarea televiziunii, sutele de foști deținuți care la vremea aceea erau ignorați cu bună știință, cei răi care nu erau mereu răi, cei buni care nu contau, notele informative pierdute sau ascunse până când în sfârșit se putea spune adevărul… toate sunt imaginea unei epoci în care sufletul omului valora totuși mai mult decât o nedreptate