Îmi atingi inima cu jumătate dintr-un plămân pe jumătate ars și îi șoptești “respiră!”…

Nu știu cum este posibil ca ochii tăi să fi văzut atât de departe, căci parcă nici eu nu mă mai conștientizam. Îmbrăcat cu mine însumi, încă mă căutam bezmetic și totuși cu pâlpâiri tot mai sărace – prin holuri, pe podele, prin fotolii, pe scaune murdare din gări pustii… Nu știu cum ți-ai putut da seama că se risipește. Nu știu, nu îmi pot închipui ce fel de magician ești, de ai gândit că rupând jumătate dintr-un plămân de-al tău vei salva o inimă… La rândul său, el era pe jumătate ars, din cauza risipei de energie din anii în care ai căutat o altitudine potrivită pentru privit cu zâmbetul pe buze lumea întreagă…

Dăruind, primești, se pare. Puținul tău a fost mai mult decât nimicul meu. Puținul tău a fost de ajuns pentru a face din nimicul meu ceva-ul nostru… Creându-ne pe noi, ai reușit să găsești altitudinea potrivită, la poalele săruturilor noastre tremurânde. Ai zâmbit. Am respirat. Am învâțat la rândul meu să zâmbesc.

Mi-ai atins inima cu jumătate dintr-un plămân pe jumătate ars, iar astăzi îți șoptesc “mulțumesc!”…

Filed under: Gânduri/stări/imagini Tagged: fericire, impreuna, inima, moarte, multumesc, plaman, respiratie, te iubesc, viata