Este o zi mohorâtă, cu ploaie măruntă în Oradea. O vreme pentru numărat bani și făcut copii, cum ar spune unii. Dar eu cred că e numai bună pentru un ceai aromat, planuri de viitor și depănat amintiri.

În prezent, viitorul e doar un vis care se va transforma sau nu în realitate, în timp ce trecutul stă cuminte într-o comoară care așteaptă mereu să fie accesată, dar care își modifică forma și valoarea de fiecare dată când ne îndreptăm atenția spre ea.

Îți propun să deschidem cufărul cu amintiri al acestei toamne și să petrecem o zi printre frunze ruginii la Huta Slavia, un loc în care relaxarea și tradiția își dau mâna pe urmele slovacilor din Șinteu.

Bucurie în natură la Huta Slavia

Despre Huta Slavia am aflat din poveștile nepoatei soțului meu, care descria locul ca pe o oază a evadării din cotidian, cu un lac și un traseu turistic, o moară pe apă, muzeul sticlei, pălincărie și o mâncare delicioasă (totul organic și local). Astfel că, din postura de îndrăgostiți de natură, mai mult sau mai puțin gurmanzi, dar cu dorința de a descoperi locuri și lucruri noi, am pus pe lista de aventură acestă destinație.

Ne-a luat ceva timp până să ajungem, nu pentru că este departe de Oradea (aproximativ 65 de km), ci pentru că viața își urmează cursul și nu este întotdeauna ușor să găsești timp pentru relaxare. Dar într-o zi de sărbătoare, chiar de Sf. Dimitrie (26 octombrie), am urcat în mașină, alături de un cuplu de prieteni și a lor fetiță minunată, care s-a bucurat de experiență și ne-a ajutat și pe noi să o percepem prin ochii sinceri de copil.

Am ajuns la fața locului și impresia nu a fost una wow (poate pentru că nu sunt mare fan al rusticului), ba chiar mi-a trecut prin minte că locul este supraevaluat, dar nu mi-am rostit temerea pentru a nu induce starea mea și celorlalți. Așa că m-am centrat în prezent și am salutat poneii care ne-au întâmpinat cu veselie, apoi am trecut pe la Casa Porcului, care avea câteva exemplare tolănite în noroi, în lumina timidă a soarelui, mai făcându-ne invidioși pe viața scurtă dar fără griji a acestei specii. Cărarea ne-a condus apoi spre simpaticii măgăruși, cu care mica noastră însoțitoare a interacționat cu veselia pură de copil. Am admirat tractorul, plugul, batoza și baloții de paie care m-au purtat cu gândul în copilărie, când treieratul era o sărbătoare și o bucurie.

Pe cărare, printre pomii colorați de artista toamnă, am cuprins în inima frumusețea naturală a acelui loc, frunzele parcă pictate și emoția simplă a unei zile împreună. Ne-am oprit pentru a bea apă de izvor și pentru a ne stropi copilărește, am fost surprinși de utilizarea inedită a două obiecte (vă lăsăm cu curiozitatea de a le descoperi singuri) pe post de ghivece, am tras la fierăstrău, exact așa cum făceau bunicii noștri, pentru ca apoi să facem popas la grota inspirată de povestea peșterii de la Lourdes – Franța. Am mai mers câțiva pași și ne-am oprit din nou pentru ca ai noștri soți să admire și să conducă (imaginar vorbind) celebrele mașini de odinioară.

Lacul ne-a ieșit apoi în întâmpinare, cu ale sale bărcuțe care te invitau la o plimbare, plus o nuntă care se oficializa chiar în acel moment. Ce frumos, un eveniment unic într-un cadru rustic și oarecum romantic, care apoi s-a mutat în restaurantul despre care am aflat că are și un pian la care în zilele fără eveniment privat vizitatorii talentați sau pur și simplu îndrăzneți pot cânta. Recunosc, mi-ar fi plăcut asta, mai ales că nu am atins niciodată un pian. Dar poate voi avea ocazia data viitoare.

După așa o plimbare la pas și-a cam făcut și foamea simită prezența, dar nu am mers direct la restaurant, am călcat doar pragul de la moară și ne-am bucurat de brânzoaice moi și delicioase. Le-am cerut permisiunea pentru o fotografie și le-am promis că o voi pune pe blog (lucru de care mă achit acum), după care am plecat spre muzeul sticlei, punctul de maxim interes pentru mine.

Am intrat timid, cu dorința de a descoperi cum iau formă îndrăgitele obiecte din sticlă colorată. Domnii de acolo au fost dornici de vorbă, așa că ale mele curiozități au fost satisfăcute și chiar am fost martori la o demonstrație interesantă. Am luat un suvenir care să-mi amintească de experiență și ne-am mai oprit doar la atelierul de țesut. Însă, până să ajungem, doamna care făcea demonstrație a plecat, așa că am admirat câteva obiecte țesute și celebrul război din vremea bunicilor noastre, după care ne-am apropiat de restaurant.

Ne-am tras nițel sufletul în fața restaurantului, într-un cadru în care rusticul se îmbina cu modernul, reușind să mă facă să mă simt în elementul meu. Mi-ar fi plăcut să am măcar două ore de lenevit acolo, cu o carte în mână sau pur și simplu privind cerul.

Trezită din visare m-am îndreptat spre restaurant, unde foamea intensă și mâncarea care se lăsa așteptată ne-a făcut să gustăm pâine integrală cumpărată de la moară, alături de o limonadă. După un timp am primit și comanda, un păstrăv delicios cu mămăliguță, cu minusuri la capitolul veselă și servire. Și uite așa, jonglând cu plus și minus, se termina o zi în culorile toamnei la Huta Slavia, o destinație pe care mi-ar plăcea să o redescopăr în fiecare anotimp, tocmai pentru a observa care latură a personalității sale e mai cuceritoare.

Imagini arhiva personală, editare Canva.com