sursa foto
Legile educației sînt în discuții aprinse. Din nou sîntem puși în fața unei dileme: școala sau familia? Cine este principalul responsabil pentru educația copiilor noștri? Care mai este rolul părinților și care este rolul școlii, sînt aceste două autorități suplimentare, complementare, antagonice? Cum ne vom mai educa pruncii, dacă ne sînt confiscați, răpiți din case încă de la vîrste fragede și apoi sînt programați și formatați ideologic într-un mod care ne este străin teologic?
Epistola către Efeseni are două părți. Primele trei capitole așează temelia teologică, următoarele trei reprezintă aplicațiile. Este curios cît de multe chestiuni legate de familie discută în această corespondență doi celibatari, Apostolul Pavel și Timotei.
Efeseni 6:1-4 Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci este drept. (2) „Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta” -este cea dintîi poruncă însoţită de o făgăduinţă- (3) „ca să fii fericit, şi să trăieşti multă vreme pe pămînt.” (4) Şi voi, părinţilor, nu întărîtaţi la mînie pe copiii voştri, ci creşteţi-i, în mustrarea şi învăţătura Domnului.
Partea de care mă voi ocupa mai mult, după ce vom face un drum scurt spre cele 10 porunci, este ultimul verset.
Efeseni 6:4 Καὶ οἱ πατέρες μὴ παροργίζετε τὰ τέκνα ὑμῶν, ἀλλ᾿ ἐκτρέφετε αὐτὰ ἐν παιδείᾳ καὶ νουθεσίᾳ Κυρίου.
Cuvîntul este adresat taţilor, dacă rămînem în slovă: şi voi taţilor. Ar fi avut şi o altă opţiune, vezi în versetul 1 (γονεῦσιν), dar nu la întîmplare ne ia pe noi în vizorul pîlniei, taţii, atunci cînd vorbeşte de mînii şi urgii, de enervări. Adrenalina pluteşte undeva în subtext.
Cinstire din partea copiilor se cere pentru amîndoi genitorii: mamă şi tată.
Unii termeni din verset sînt compuşi, generînd culori şi nuanţe care merită explorate.
De-a lungul timpului nu mi-am chinuit enoriașii cu limba greacă, limbă pe care o predau de 30 de ani, aceasta fiindu-mi meseria, nu doresc să epatez şi nici să recurgem la preţiozităţi fără noimă, dar de acestă dată merită să ne obosim puţin.
Termenul παροργίζετε are un preverb care are rol intensiv. Semnificaţia ar putea fi… „nu-ţi enerva copilul pînă la paroxism, nu-l călca pe nervi pînă nu mai rezistă”, „nu-i încerca limitele răbdării”. Un termen din aceeaşi familie lexicală se mai găseşte în 4:26, unde se vorbeşte tot despre o mînie scurtată, care nu trebuie să se coacă pînă la limite: ”să nu apună soarele peste mînia voastră.”
În Romani 10:19 Pavel foloseşte verbul tot într-un sens asemănător celui din Efeseni 6. Cornilescu traduce:
Romani 10:19 ….. Vã voi întãrîta la pizmã prin ceeace nu este neam, vã voi aţîţa mînia printr-un neam fãrã pricepere.`
Există situaţii… şi părinţii care au adolescenţi în casă pricep cel mai bine acest lucru, în care nu mai poţi cere ascultarea în felul în care o cereai vreme înainte, presînd cu porunca, cerînd ascultarea necondiţionată, folosind pedeapsa. Mînia, urgia copilului este gata să se aprindă. Un conflict ăpate escalada la proporţii nebănuite doar în momente.
Ce să facem în astfel de situaţii? Adversativul ἀλλἀ contrabalansează fraza şi oferă soluţia: asigură-te că l-ai hrănit (ἐκτρέφετε). Verbul din text, compus şi acesta la rîndul lui, dar cu un preverb lexical de acestă dată (preverbul intensiv – intensifică acţiunea – kaiw – înseamnă a arde, katakaiw – a mistui), acelaşi verb folosit în capitolul 5:29, cu referire de această dată la relaţia dintre soţi, „îl hrăneşte … precum Hristos Biserica”
Dacă relaţia dintre soţ şi soţie presupune numai iubirea, acceptarea, ascultarea, relaţia dintre noi şi copii se dezvoltă între două coordonate: disciplina (παιδεία), care are o componentă practică și empirică, experiențială și experimentală, cu trimitere la modul în care ne trăim practic și efectiv viața şi, pe de altă parte, învăţătura (νουθεσίᾳ), care are o componentă teoretică, epistemică, gnoseologică, paradigmatică, cu trimitere la modelele de înțelegere a lumii și vieții.
Pedagogia paulină presupune restrîngeri, restricţii cu rol pedagogic, chiar pedeapsă (vezi cum apare acelaşi termen în Evrei 12:11) pe de o parte, dar şi învăţătură, care presupune cîştigarea unei autorităţi epistemice asupra copiilor noştri, dincolo de cea naturală, care ne este dăruită genetic.
Paideutica noutetică presupune sfătuirea, încurajarea, explicarea, vremuri şi timpuri îndelungi în care să descoperi copilului mecanismele acţiunilor pe care le intreprinzi şi dedesubturile ascultărilor pe care le pretinzi.
Nu mai poţi spune simplu „fă aia, că aşa trebuie”, „fă aia şi nu mai întreba”, „fă cutare că ai să vezi tu mai apoi”.
Încerc acest lucru zilnic cu fiul meu. Am observat că atunci cînd nu-i explic ce-i în mintea mea cînd îi cer un lucru, atunci se mînie, atunci izbucneşte şi se revoltă. Ascultă, dar acum vrea să ştie DE CE. Pedagogia noutetică răspunde la această întrebare.
Vă aminţiţi cînd au început să ne vorbească prima dată copiii? Întrebau: DE CE, DE CE, DE CE, DE CE…. de ce floarea-i moale, de ce scaunul are patru picioare, cum putem trece pe sub curcubeu, şi de ce soarele nu are raze ca în poze?
Citește întreg articolul pe Edictum Dei AICI
