Sentimentul care m-a cuprins de câteva zile este neputința. Neputința și dezamăgirea față de mine. Ce s-a întâmplat oare cu mine?

Cu două zile în urmă, m-am gândit la ce mi-aș dori cu adevărat, cu scopul de a găsi o soluție, iar creierul meu a clacat și singurul lucru la care m-am putut gândi a fost faptul că mi-aș dori să nu mai fiu eu. Să am viața altcuiva. Wow, Betty, nici tu nu te mai suporți. Asta spune multe.

Copilul din mine se întreabă oare unde a dispărut ceea ce eram cândva. Unde îmi sunt motivația și dorința de a fi printre cei mai buni. M-am obișnuit să mă mulțumesc cu puțin, și iată că puțin primesc. Mi se pare just.

În momentul de față, mă simt copleșită de îndatoririle pe care le am în primul rând față de mine, și în al doilea rând față de oameni despre care nu mi se pare corect să vorbesc, din moment ce deja i-am dezamăgit. Nici măcar afirmația „O să fie bine” nu mai e de ajutor, căci depinde numai și numai de mine dacă va fi bine sau nu. Peste 20 de ani, lucrurile nu vor fi neapărat roz dacă nu fac acum ceva în legătură cu asta.

Sunt oare capabilă de a mă redresa? Sau voi ajunge să mă urăsc și mai tare decât o fac deja peste câteva luni?