Radical Face - Ghost Towns
Incetul cu incertul se tin de mana, intr-o luna o sa
aiba inspiratie. Intr-o luna, sub o luna, sunt lunaticiș postesc o
tigara. Urla tare, limbaj de tabla. Nu vorbesc unul cu altul, doar
se inteleg mutual sub trei batai de pantof pe gheata. Sosetele li-s
umede. Nu mai are cine sa le salveze. Sosetele? Nu.
Conversatia.
Sunt incerti si inceti in mersul lor pe o carare,
taraganata de somn si oboseala, viata si conjuncturi. Ametiti sub
aburii aceleiasi tigari. Incetul cu ochii caprui, urmareste
cresterea ierbii printre bucati din irisul sau. Atenti ambii de pe
banca, dar in directii diferite. Incertul priveste cerul,
intersectand privirea incetului. Ochii, ca oglinda, arata un
albastru inchis, un verzui cert in incertitudinea sa. De ce
incert? Sa nu fii tu incet.
Se alinta copilareste in pesteri ciudate. Vad lucruri
diferite pe acelasi perete umed. Clipesc rar, coplesitor de repede
rulandu-li-se gandurile. Sunt copii. Putin mai batrani, dar sunt
copii. Copilaresc prin pesteri slinoase si calca in balti cu
bocancii lor suficienti de uzi, reci. Sunt fierbinti in capatul
coloanei. Le fierbe ceafa. Se uita unul la altul. Incertul
zambeste. Incetul s-ar cruci, dar mainile le sunt lipite una de
alta. Nu e crestineste asa, sa se desparta acum, dupa un drum atat
de lung.
Ies din pestera, lent, dupa mult timp. Pasi tarati,
priviri pierdute, haine usor cutate, maini inmuiate si incretite de
umezeala. Ies la iveala in primavara. Soarele le izbeste fata
fiecaruia. Se minunau de ceea ce puteau vedea in jurul lor, ceea ce
ceilalti nu puteau. Nu aveau capacitatile lor si nici ritmicitatea
inteligentei lor. Euforici?
Duduia un rock surd pe fundal. Ploua sub lumini de
felinar. In spatele lor, o bezna continua. In fata lor, acelasi
peisaj. Incertul nu-si putea ridica barbia dintre clavicule. Privea
in jos, deceptionat. Incetul avea o speranta, asa ca i-a apucat
urechea cu mana dreapta, sa-l poata privi in ochi pe incert. Ce
ne asteapta? Se intreaba. Ce ne poate astepta, intr-o lume
ca aceasta, atat de rapida, atat de certa, exact ca roua asta care
ni se scurge pe obraji? Era frica. Erau coplesiti de frica,
desi nu o rosteau.
Incertul cel inalt privi in continuare in jos, tot mai
in jos, tot mai tacut, inceput sa inainteze. Incetul il trase de
mana. Ii vorbi pentru cateva clipe. Erau destinati pentru o
eternitate, iar viata umana nu putea sa le indeplineasca implinirea
spirituala. Incercau. Fiecare a incercat, pana cand incertul a
pornit in continuare, incetul tragand de el frenetic. Te vreau
aici. Dar sunt lent. Mergi prea rapid. Te vreau aici! A
strigat, uitandu-se in spate, cu un verzui inchis, intunecat,
intr-o lumina clar-obscura. Era incruntat in privire, nu si-n
sprancene. Nu voi putea niciodata sa merg asa.
Lentul a fost intotdeauna lent, dar are izbucniri
externe de exuberanta, vitalitate, viata. O pofta de cunoastere
nestapanita. Nu putea cuprinde lumea in aria sa vizuala. Vedea
micile detalii, observa tremurul venelor pe sub piele. Privea
repeziciunea unei picaturi de transpiratie, cum aluneca pe piele.
Filozofa despre emotie.
Incertul mereu a parut ca ceea ce face e cert. Nimeni nu
poate contesta asta. O fire libertina, visatoare, perseverenta. O
feminitate invaluita in misterele masculine ale noptii. Cu aceleasi
capacitati intelectuale ca celalalt, ii pria pofta lentului de
viata, pentru ca asa iesea din tipologia creata de el insusi. Stia
ca este mai presus de existenta umana, dar nu a stiut cum sa se
simta om, pana atunci. Sau a stiut, dar nu stia cum se simte
bucuria mutuala de a-l intelege cineva, de a nu-l judeca si de a-i
asculta ideile pline de zeama, ca o lamaie roditoare.
Formau o salata perfect asezonata. Un peisaj usor
ambiguu, imposibil de redat. O minte suficient de ascutita sa poata
injunghia nepasarea societatii. Un ansamblu de idei omogenizate
intr-un intreg. Te vreau aici. Literar vorbind... Te
vreau aici. Nu puteau scapa de... Te vreau
aici!
Un clipit de lent dureaza o eternitate, fiindca mereu e
prins in gandurile lui. Poate alerga, dar viata ii ofera o remorca
de ganduri, la fel de grele, la fel de alambicate, ceea ce il face
lent. Dar intr-un clipit, in ploaie, maini incretite, bocanci
uzi... S-a luminat de ziua. Cu haine uscate, in tenesi prafuiti,
tricou lasat peste curea, se uita in jur. Se panicase. Oameni
pretutindeni, veseli. Trist. Se simtea umil lumii si sclav al
timpului. Se simtea ucis. Cazu in genunchi, cu durere si cu acelasi
foc in ceafa, arzand ideile si toate cuvintele nespuse, decat prin
priviri. Privi la cer. Voia sa simta oglinda ochilor partenerului
sau. Dar nu simtea decat o usturime in palma sa stanga. Primul
strat de piele s-a dus cu el, cu incertul acestei
lumi.
Prin ochii mei nu poti privi, fara sa stii cum se
simte o oglinda in mod normal. Oglinda preia temperatura rapid, ca
un centimetru de apa intr-un pahar lasat pe masa. Nu cred ca puteai
indura frigul, raceala pe care o simt eu, zi de zi. Nu cred ca ai
fi putut privi viata, precum o privesc eu. Nu cred ca ai fi indurat
ochii mei, arzand cum ardeau cand te priveam pe
tine.
In fine. Lumea asta e formata din animale, paduri, mari,
oceane, lacuri, munti, podisuri, depresiuni, bacterii, ierbivore,
carnivore, oameni. Printre ei, un incert si un incet se cauta. Poli
opusi, elemente diferite. Cuvinte rostite diferit. Oameni diferiti.
Calatorii diferite. Aceiasi destinatie.
