Acasă, sub cerul ce are clape de pian și cântă iubita
mai limpede-n casă. Valul de iubire, talia ei, părul în bătaia
dragostei, și-apoi întinsă la podea. O facem și-acolo, cu patos, cu
fluturi pe geam și ramul copacului ne privește. Ai zice că se
rușinează de felul în care o ating. Să-și lase și el umbra măcar pe
jumătate de sân sau chiar și pe gât, pe mâinile a căror sânge
albastru mai ating clapele, ridicându-se dezgolită de rușinea de
cândva, înveindu-se parcă într-un firesc erotism cu angelica-i
privire. Îngerii noștri, iubindu-se și ei, poate pe umărul
sorții.