Acasă, sub cerul ce are clape de pian și cântă iubita mai limpede-n casă. Valul de iubire, talia ei, părul în bătaia dragostei, și-apoi întinsă la podea. O facem și-acolo, cu patos, cu fluturi pe geam și ramul copacului ne privește. Ai zice că se rușinează de felul în care o ating. Să-și lase și el umbra măcar pe jumătate de sân sau chiar și pe gât, pe mâinile a căror sânge albastru mai ating clapele, ridicându-se dezgolită de rușinea de cândva, înveindu-se parcă într-un firesc erotism cu angelica-i privire. Îngerii noștri, iubindu-se și ei, poate pe umărul sorții.