Istanbul. 1 noaptea, aproape unu si jumatate. Geamul deschis. Țigara lipita de buzele mele uscate. Zgomot. Prea mult zgomot. M-am obisnuit cu zecile,poate sutele de nopți nedormite insa de obicei se petrec in linstea nopții, doar in zgomotul respirației mele si in pâlcurile albe ale fumului de țigară. Sirene, oameni gălăgioși, alte masini. In noptile mele lungi de obicei imi tin companie doar pescarusii. Nici urma aici. Intre toate luminile pestrițe ale orasului, pata neagra din departare e marea... nu e departe, e mai aproape decât e acasă. Nici un iz de mare, nici cand ești chiar atât de aproape încât te uiti in ochii ei printre valuri. Nici urma de stele, un avion nu prea departe al carui zgomot mi-a atras atenția, singura clipocire de pe cer si o umbră a unei jumătăți de lună. Parca nici luna nu e tot aceeași, e alta sigur... cred ca si pe ea au contrafăcut-o în vreun hangar pierdut din inima Istanbulului. Asta este singura explicație a unei luni căreia îi lipsește acel je ne sais quoi. Imi vin gânduri alandala, total random, poate ca este din cauza acestei limbi pe care nu o inteleg, deloc si totuși, din tonalitate si gestică mai citesc printre rânduri.
Tot nu mi-e somn. Aproape 2 noaptea. Cealalta țigară e aproape pe terminate. Mi-e dor... mi-e dor de nesomnul meu de acasa, nesomnul de acolo învățasem sa il îmbrățișez, sa-l mângâi, era parte din mine cu tot cu stele, luna mea adevărată, cu pescarusi, mirosul de mare din depărtare, pervazul care a suportat atat de multe țigări si gânduri... da, gânduri... si frici, si zâmbete, si lacrimi, si diperare, si speranțe...
Doar gânduri. Si insomnia mea aceeasi. Si alte gânduri, astea de acum sunt bune, le fac loc celor de acasă, de pe pervaz. Respir adânc. Stiu doar ca va fi bine. Daca nu astăzi, poate mâine... încă mai pot și daca nu mai pot astăzi, maine sigur pot.
28 de grade. E două noaptea. Istanbul vuieste inca, nici el nu doarme. O alta țigară. Acelasi zgomot. Tot fără stele. Inchid ochii ca sa le pot vedea doar pe ale mele.