Le-am orînduit pe toate, pe cele albastre, senine ca ochii tăi pe care i-am visat, pe cele albe, rupte din strălucirea zâmbetului tău trimis in fiecare dimineata, pe cele negre, pline de goliciunea și lipsa șoaptelor tale, pe cele roșii, umplute de pasiunea fiecărei atingeri pe care am visat-o amândoi și pe cele verzi unde stăteau înghesuite toate săruturile care nu au atins vreodată buzele mele, toate atingerile ce nu au simțit vreodată pielea mea de ceară si toate șoaptele ce nu s-au lovit vreodată în timpanele mele. Nu am îndrăznit să le deschid vreodată, ci doar le-am așezat, zi după zi așteptând...
Furtuna nu a mai adus alte mesaje la mal, le caut acum in adâncuri, simt cum tălpile mi se afundă adânc, cum valurile se năpustesc si-mi fură răsuflarea, mă las în voia valurilor și plutesc cu prețul altor zeci de răsuflări. E întuneric și cald acum, o ultimă suflare mai am, și în ultima clipă deschid ochii din nou ca să zăresc în valuri, adânc pe fundul mării sticluţa ta de șoapte-n sclipiri de diamant. Mă regăsesc pe ţărm și îndrăznesc, deschid și-aud şoptind din valuri: "Mereu mi-ai fost alături, deși nu-mi ești un soare, ești si vei fi mereu, cea ce mă poartă-n brațe-n călătorii spre stele, îmi ești un univers!"
