Mi-e frica. Mi-e frica de mine cel mai tare pentru ca nu ma mai cunosc cumva, si pe de alta parte ma cunosc atat de bine. simt toata frica, asa cum vine, se furiseaza asa in ganduri marunte si pierdute, in priviri sterpe, in momentele in care nu mai respir, in tremurul mainilor, in durerea surda de cap, in lacrimile care nu mai imi umplu ochii. Mi-e frica de voi, voi toti care nu stiti sa ascultati, voi ceilalti cu capetele intoarse catre soare mereu, mereu intrebandu-vă unde sunt stelele mele si scanteierile de lună. Nu sunt pentru oricine, doar pentru aceia care au mai vazut abisul si negura genunii ce-si caută scântei. Cu ochii catre soare mereu rămâneți orbi si nici o stralucire de stele împreună nu veti vedea vreodata, caci veti ramane orbi in veșnicie crezand ca doar o pâlpâire in abis nu poate aduce mai multa stralucire decât al vostru soare. Ramaneti orbi atunci in glorioase straluciri de raze pierdute-n cer albastru si iau eu pâlpâiri de stele ce lumineaza atat de tare in abis, caci voi cand veti ajunge in genune si mii de sori de ati avea cu voi, toti orbi rămâneți in negru absolut. Nimic. Nu mai mi-e frica, sau pote doar un pic, de oameni atat de goi, de suflet sterp, de zambete perfide. Dar trece, sigur trece... am scanteieri de stele si tot abisul meu, am straluciri de lacrimi pe obrajii goi, am soarele in suflet nu in ochi, am ochii larg deschisi si văd, da... e tot ea, se furișează-n mine. Si daca o îmbrățișez? Va fi parte din mine si vom privi impreuna doar scânteieri de stele si poate e mai bine... abisul e mai plin!