Redau mai jos un scurt capitol din cartea Pr Ioan-Florin Florescu, Jurnal scotian, publicata de Polirom si lansata recent la Iasi. Textul se afla la paginile 80-81 in textul tiparit al cartii (pentru cei care traiesc departe de tara, este important sa stiti ca exista si o editie digitala a cartii, la care puteti avea acces instantaneu, dupa ce faceti plata online). Daca ma intrebati cum de am ales tocmai acest fragment din carte, va voi raspunde doar ca ‘prietenii stiu de ce’.

* * *

Dialog parcă din Daniil Harms, între două românce, la biserica greacă din Glasgow. Două femei, una cu un copil în braţe, cealaltă, o adolescentă cu o şapcă roşie pe cap, vorbesc între ele, fără să ştie că le înţeleg.
— Dacă nici anu’ ăsta nu-mi găsesc de lucru, zice fata cu şapcă, mă duc pe insula Mako.
— Da’ ce-i pe insula Mako? se interesează femeia cu copil.
— N-ai văzut Haşdoio, filmul cu sirenele?
— Ce-i cu sirenele? e în continuare nedumerită cealaltă.
— Păi, ele erau de pe insula Mako, răspunde fata cu şapcă.
Am râs cu faţa în pumni până la Evanghelie.
După-amiază, mă întâlnesc într-un pub din Bishopton cu un prieten drag, venit de la Iaşi să-şi vadă băiatul care locuieşte în Scoţia. Între altele, îmi povesteşte despre Abhazia, de unde s-a întors nu demult. O ţară frumoasă, străvechea Colchida, unde a predicat Simon Cananeul, ruinată în ultimii ani de războiul secesionist cu Georgia. Acum douăzeci de ani în Abhazia era o Biserică înfloritoare, îmi spune prietenul meu.

— Dar ştii câţi preoţi mai sunt acum? Vreo cincisprezece. Au ajuns oamenii să-şi îngroape morţii cum apucă. Spune cineva „Tatăl nostru” şi aşa bagă mortul în groapă.
Seara, acasă, citesc pe wikipedia despre Abhazia. Aflu că printre primele ţări care s-au grăbit să recunoască independenţa Abhaziei a fost şi republica Nauru. N-am auzit în viaţa mea de Nauru, dau click pe un link şi în cinci minute aflu stupefiat: e cea mai veche insulă din Pacific şi cea mai mică republică din lume, cu douăzeci şi unu de kilometri pătraţi şi zece mii de locuitori; din cei zece mii, nouă mii sunt şomeri, iar o mie lucrează ca angajaţi ai guvernului; prin anii ’60 era ţara cu cel mai mare venit pe cap de locuitor; fiecare nauruez deţine, conform constituţiei, o bucată de insulă şi tot în constituţie Dumnezeu este declarat „Domn veşnic şi Atotputernic”; nauruezii nu plătesc taxe şi impozite; nauruezii sunt cei mai graşi oameni din lume; nauruezii nu au ziare; în Nauru trăieşte singura specie de pasăre din lume care poate să zboare neîntrerupt mai mult de o săptămână; în sfârşit, Nauru pluteşte în fiecare an cu un centimetru spre Ecuator.
Dacă nici anul ăsta nu-mi găsesc de lucru, mă duc în Nauru.

* * *

Daca aceasta lectura v-a prins, va recomand si urmatorul capitol, paginile 82-86, care descriu o vizita pe fascinanta insula Iona, locul meu preferat din toate cele, foarte mult, pe care le-am vizitat in lumea aceasta.