Nimic nu e mai enervant decât să citești o poveste pe care să nu o poți reproduce. Doar în literatura română am observat genul acesta de scriitură „disperată”, avidă de atât de multe planuri de acțiune încât pierde esențialul.
„Viața începe vineri” a lui Ioana Pârvulescu este o carte fără nici un sens: în primul rând nu are început și sfârșit – începutul este de fapt o zi ca oricare alta, iar sfârșitul și mai stupid, ne spune că tot ce ne-am chinuit să deslușim este un roman ce nu a fost niciodată publicat (măcar de n-ar fi fost publicat).
În al doilea rând nici unul dintre personaje nu învață nimic, nu trăiește nimic, nu aparține nici unui fir epic. Probabil dacă ar fi fost asumat ca atare, ar fi fost un roman absurd de excepție, dar din lipsă de franchețe e doar un eșec literar.
Sunt convins că nu ar fi fost publicat dacă nu ar fi fost scris de „doamna” Ioana Pârvulescu, un istoric dealtfel minunat ale cărei povești despre Bucureștiul Interbelic le-am savurat cu atâta plăcere. Singura parte coerentă a acestui roman este de fapt surprinderea unor momente cheie din istoria Bucureștiului, dar după cum spuneam, din lipsă de franchețe, chiar și această ultimă umbră de coerență cadă pradă derizoriului.