Este 1 iunie. Eu am 37 de ani în buletin, dar știu că în interiorul meu va exista întotdeauna un copil ghidat de inocență, încântare și libertatea de a visa. Este acel copil interior despre care se vorbește atât de mult în acest moment, despre care se spune că are nevoie de conectare, de îmbrățișare, de înțelegere, de acceptare, de siguranță, de iubire.

Azi sărbătorim minunații copii, ne sărbătorim pe noi, sărbătorim ființa umană cu lumină și umbră, cu traume și comori neprețuite, sărbătorim viața prin zâmbete și bucurii. Ne amintim să fim copii, să jucăm șotron cu obiective și visuri mărețe, să sărim coarda printre provocări zilnice, să trecem linia de sosire cu bucuria unui drum revelator și transformator.

Dacă ar fi să ne întoarcem în copilărie și să ascultăm vocea copilului nostru interior, care sunt amintirile care ne inundă ecranul minții, care ne vibrează în suflet, care ne spun o poveste ce se cere acceptată, integrată, poate rescrisă?

Dacă ar fi să ne scriem jurnalul de copil, prin ochii de adult, ce am scrie?

Amintiri din copilărie

Amintiri în alb și negru, amintiri colorate, amintiri desenate cu culorile fricii și ale neputinței, amintiri renegate, amintiri ascunse, amintiri care dor și amintiri care fac să răsară zâmbete. Este un curcubeu de trăiri pe care îl purtăm în suflet, un curcubeu care ne dă energie, dublat de un bagaj emoțional care ne pune frâne pe calea vieții.

Păpuși și mașinuțe, voci calde de părinți iubitori, dar și țipete și violență fizică, îmbrățișări și respingeri, lacrimi la vedere și lacrimi ascunse, disperare și rugăciuni pentru mai bine. Febră și alergare în voie, coronițe de premianți și multe cuvinte care încă au ecou.

Am fost încurajați, purtați pe brațe spre reușită, dar și doborâți de cuvinte de neîncredere și umilință, am fost cuminți și neascultători, am fost puși să ne încadrăm în tipare, iar când am îndrăznit să ieșim din cutiuțe, am fost priviți cu ochi critici și dezaprobatori. Ne-a fost îngrădită libertatea și ne-a fost arătat cu mândrie drumul bătătorit, al siguranței fizice, fără a avea habar de universul interior care se zbătea să creioneze un tablou în acord cu cine suntem cu adevărat.

Unicitatea ființei umane a fost cumva uitată, poate necunoscută în acele vremuri, dar acum nu mai există scuză pentru așa ceva, copiii au personalitate, dau glas cu mai mult curaj propriilor dorințe și sunt ghidați de creativitate.

Și părinții sunt altfel, majoritatea s-au trezit spiritual, au învățat din propriile limitări, s-au vindecat sau caute să se vindece, și-au conștientizat traumele și aleg să nu le dea mai departe. Recunosc unicitatea copiilor lor, își asumă rolul de ghizi, nu de stăpâni și construiesc zi de zi o relație autentică de iubire, deschidere și colaborare.

Mesaje pentru părinți

Tu, cel/cea care citești aceste rânduri, dacă ar fi să le scrii o scrisoare părinților tăi, ce le-ai spune? Scrisoarea nu trebuie să ajungă la ei, dar va fi forma ta de eliberare. Ce ai fi vrut să știe și nu au știut? Ce ai fi vrut să facă și nu au făcut? Cum te-au făcut să te simți?

Poate că o încurajare în plus nu ar fi stricat, poate că renunțarea la comparații ne-ar fi ajutat să ne manifestăm eul adevărat, nu să încercăm să tragem la indigo acțiuni, alegeri sau reușite care nu ne aduceau bucurie.

Conștientizarea faptului că dorințele împlinite, cuvintele de apreciere și îmbrățișările nu vorbesc despre răsfăț, ci mai degrabă despre iubire și validare, că verbalizarea gândurilor și manifestarea emoțiilor nu este slăbiciune, ci autenticitate, poate ne-ar fi ajutat să ne manifestăm azi mult mai ușor vulnerabilitatea și să nu mai trăim frica de respingere și abandon.

Oamenii mari au nevoie să înțeleagă că și în universul copilăriei, sub fiecare lacrimă și sub fiecare refuz sunt motive reale, iar datoria de părinte este să le descoperi și să cauți rezolvare, o rezolvare pe calea iubirii.

Este 1 iunie, să nu uităm să fim copii!

Imagini articol Pixabay.com