Un perete întreg al unei încăperi din castelul Grimaldi
de la Antibes, clădire ce adăposteşte Muzeul Picasso,
expune 24 de desene în tuş negru pe hârtie ale lui Hans
Harung (1904, Leipzig - 1989, Antibes).
Puse sub sticlă, pe peretele opus ferestrei, sunt
dificil de fotografiat.
Lateral se află o singură etichetă pentru toate
desenele:
Oare de ce, m-am întrebat, în locul anostei şi
neinspiratei denumiri „Fără titlu”, aceste desene nu poartă
numele
„FULGERE” sau „coridorul
furtunilor”,
deoarece ele amintesc incontestabil de prima pagină a
amintirilor lui Hans Hartung [1].
[1] - Hans Hartung, Autoportret,
Mărturisiri notate de Monique Lefebre,
Traducere de Manuela Coravu, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1978, p. 17.
„Ca de obicei, de îndată ce cerul devenea
ameninţător, de acel gri aproape negru care prevesteşte
tunetul,
bunica ne obliga să ne refugiem pe
culoar.
Era un coridor foarte lung în mijlocul
apartamentului.
Teama ei bolnăvicioasă de furtună îşi găsea astfel o
relativă potolire.
O teamă pe care o insuflase mamei, surorii mele şi
mie.” [1]
„Semiîntunericul coridorului nu mă liniştea totuşi.
Tunetele mi se păreau teribile.
Îmi imaginam cerul sfâşiat de dâre de
Apocalis.
Şi pe urmă mi-era ruşine… ruşine de spaima mea.”
[1]
„Aveam şase ani şi eram băiat. În ziua aceea n-am mai
răbdat.
M-am decis dintr-o dată. Am deschis uşa camerei mele
şi m-am găsit în faţa ferestrei, în faţa furtunii.
Tremurând de cutezanţa mea, am deschis chiar
fereastra.
Iată deci ce era o furtună, şi era
îngrozitoare!
Dar, în sfârşit, îndrăzneam s-o înfrunt.”
[1]
„Nu m-am mai lăsat niciodată închis în coridorul
furtunilor.
De acum înainte doream să văd, mai mult chiar:
desenam.
Pe unul din caietele mele de şcolar prindeam în zbor
fulgerele de îndată ce apăreau.” [1]
„Era neapărat necesar să fi terminat de trasat
zigzagurile lor pe foaia de hârtie
înainte ca tunetul să izbucnească.
Astfel îndepărtam trăznetul.
Nimic nu putea să mi se întâmple dacă schiţa mea
urmărea viteza fulgerului.” [1]
Faptele povestite mai sus erau trăite de Hans Hartung
prin 1910 la Leipzig.
Mi-am adus aminte de lungul coridor al copilăriei în
apartamentul nostru din Dr. Teohari.
Apoi am simţit în nări mirosul de cărbune
şi fum,
şi m-a învăluit atmosfera umedă, "de acel gri aproape negru"
şi m-a învăluit atmosfera umedă, "de acel gri aproape negru"
a primului oraş nemţesc în care am păşit (Berlin,
noiembrie 1979).
Şi am simţit aşa de apropiate fulgerele lui Hans
Hartung…
Şi pentru a îndepărta trăznetul, am hotărât să le
colorez.
MSChirca, februarie 2019
