Azilurile groazei sunt subiectul cel mai mediatizat în ultimele zile. Ies la suprafață dezumanizarea unora (cei care au torturat anumiți oameni rămași fără apărare în fața abuzurilor) și dezinteresul criminal al altora (de fapt greșesc, pentru că cei din slujba instituțiilor statului – cu rol de a-i proteja pe cei defavorizați de soartă, bănuiesc că au fost cumva interesați să închidă ochii și să creadă că totul le este permis într-un stat devenit moșia unor clanuri mafiotizate).

Se caută vinovați printre cei „mici”, care de fapt sunt victime ale sistemului creat pe relații de vasalitate față de „stăpânul” de moment, pus pe criterii politice, fără legătură cu poziția, rolul sau domeniul de activitate.

Cum puterea dată de competență nu are nimic de-a face într-un astfel de sistem, singura putere este cea dată de obediență – obediența capilor de instituții numiți politic, față de șefii de trib care i-au numir și obediența celor din subordine, care știu că postul lor călduț la „stat” le este asigurat doar dacă țin capul plecat, gura închisă și mintea în frâu.

De fapt, este o selecție naturală – în instituțiile de stat intră cine poate și rămâne cine rezistă, respectând principiul disonanței cognitive (adică renunțând să mai privească lucrurile din perspectivă proprie și adoptând „de bună voie” condițiile de subordonare totală impuse, până la acceptarea stării de servilism ca fiind una firească și de necontestat).

Și așa apare omul opresat și abrutizat de cei de sus, care, la rândul său, devine opresorul celor care depind cumva de el.

Mergi la un ghișeu (la administrația financiară, de exemplu), în timpul programului de „lucru cu publicul” și o voce iritată îți spune că funcționarul care ar fi trebuit să fie la ghișeu și să rezolve problemele cetățenilor pe care are rolul să-i deservească „are altă treabă” și nu poate veni la ghișeu, așa că „fraierii” să stea și să aștepte la coadă (că, desigur, cei importanți, șefii ghișeelor, sunt ocupați, restul oamenilor au doar plăcerea masochistă de a vizita stabilimentele statului și de a plăti pentru a fi înjosiți de niște specimene cocoțate pe umerii „puternicilor” zilei).

Eu am mers de curând la o casă de pensii, că a venit momentul să mă retrag din activitate, iar experiența a fost cu totul neplăcută și revoltătoare:

• Sediul era ca din filmele de groază – biroul de registratură era undeva în fundul curții (la propriu!), într-un spațiu sinistru, între toaleta angajaților și sala boilerului – pentru că așa este normal să-ți primești vizitatorii, oferindu-le intrarea din dos!
• Informațiile oficiale sunt una, dar funcționarul de la registratură are regulile proprii! Și trebuie să te supui, că altfel îți refuză dosarul! Dosar cu șină, pe care bine că l-am avut în geantă, că altfel probabil mă trimitea să cumpăr unul! (era mai, dar nu cred că din iulie uită să mai ceară dosare cu șină!)
• Tot ce mi-a spus funcționara respectivă s-a dovedit a fi greșit (evident că pe ea nu o interesează ce se întămplă mai departe, ea doar primește niște cereri, nu are alt rol și nici nu i se comunică ei în ce constă activitatea Casei de pensii – proastă eu că am întrebat-o!): mi-a spus că decizia de pensionare, împreună cu cartea de muncă în original, va ajunge acasă la mine, cu poșta, cu confirmare de primire, în termen de 30-45 de zile. Plicul a ajuns la mine după 60 de zile, fără cartea de muncă, după ce am sunat de 28 (!) de ori la numărul pus pe site pentru „Relații publice și informații” (la care bineînțeles că nu mi-a răspuns nimeni!), iar apoi am făcut sesizare scrisă la Ministerul Muncii (în care atâția oameni din România au o maaaare încredere). Și, ce să vezi? Deși în răspunsul la sesizare vina a fost dată pe Poștă, care probabil o fi întârziat cu livrarea plicului, în realitate, pe plic data de expediție era la o zi după primirea răspunsului la sesizare! Minciuni sfruntate, de fraierit proștii – pentru că doar în metodologii se vorbește de comunicare, în practică trăim ca pe vremea lui Caragiale!

Cam acesta este nivelul de performanță în instituțiile statului! Lipsă de respect față de cetățeni, dezinteres față de calitatea serviciilor oferite, ascunderea adevărului și protejarea reciprocă (o mână spală pe alta…), adaptare la cultura internă de supunere necondiționată, incompetență, minciună, agresivitate și așa mai departe.

Iar de aici la dezumanizare, dispreț, desconsiderare, sentimentul de impunitate, iresponsabilitate, minciuni, ilegalități nu mai este decât un mic pas, într-un sistem în care „afară-i vopsit gardul”, în timp ce în interior domnește bezna minții și puterea absolută a unora ce se cred Dumnezei.

Trăim într-o lume fără valori morale, o lume în care civilizația și bunele intenții sunt rara avis. Ce este de făcut? Ideal ar fi să strângem rândurile, iar și iar! Dar eu am obosit, după mulți ani în care m-am agitat, am încercat, am spus, am încasat dezamăgiri. Mi-au rămas reclamațiile, sesizările și petițiile, scrise, semnate! Pe care le fac de fiecare dată când mă deranjează ceva. Și blogul, unde scriu ce mă doare.

Dacă aveți alte idei, sunt gata să mă alătur și altor inițiative, pentru că așa nu se mai poate! Nu vreau să trăiesc ca în evul mediu!