Înainte de a deschide postarea cu parolă, mi s-a șoptit să dau neapărat primele trei eseuri. Eseul numărul 2 este pe locul al doilea, după locul 1, ocupat de eseurile 6 și 4.

Aș dori să ofer și autorului acestui text ceva. N-am încă idee ce anume. Premiile pentru locul 1, cele două topoare Urnieta-Surcel au fost din banii mei. Încă mă gîndesc la o formă de compensare. Se oferă cineva să ajute?

Eseu 2

Bună întrebare… O aud pretutindeni, mai ales de la mama mea care are o părere personală despre bărbăție, mai bine zis, masculinitate. Societatea ne învață să ”carpe diem” pentru că asta e ceea ce contează, prezentul îți aparține. Mama mea consideră și acum că eu ar trebui să ”mă bucur” de viața aceasta pentru că e scurtă. Ar trebui să ”mă petrec”, vorba ei, ”să caut” fete, să nu las pe nimeni să mă calce în picioare. Să fiu un feroce. Seducător. Să le fie frică celorlalți de mine pentru că eu sunt ”fiu de polițai”, doar tatăl meu așa a fost, om cu impact.

Iată că mama mea încearcă să mă învețe ce înseamnă să fii bărbat. Mi-am pierdut tatăl în lupta împotriva cancerului când eu abia aveam 11 ani. De atunci am fost precum un explorator fără busolă. Navigam spre nicăieri. Fără scop, fără țintă. Dacă nu aveam un bărbat în viața mea, de la cine altcineva să fi învățat așa ceva decât de la mama care a stat în prezența unuia?

Nu i-a prea ieșit, nu e vina ei. Am devenit un retras, un dependent de o viață virtuală bogată care m-a urmărit mulți ani la rând, pe mama mea o detestam la fel și pe sora mea pe care o mai și loveam… uneori cu telecomanda în cap…cu colțul bineînțeles și tare. Apropo, sora mea s-a născut cu handicap gradul I, iar eu mă comportam astfel cu ea… Pe mama am jignit-o odată, atribuindu-i apelativul ”proasto” de față cu bunicii mei, părinții ei. Atât mi-a trebuit, am mai mâncat bătaie bună dar în ziua aceea, era chiar cruzime ce am îndurat. Pișca mai tare ca ardeiul iute… dar a fost eficient, nu am mai îndrăznit după aceea.
Deschideam ușile doamnelor și domnișoarelor, le dădeam întâietate. Renunțam la locul meu pentru ele deoarece eram învățat că ”așa trebuia”, de atunci le-am păstrat adânc și nu m-am putut dezlipi de aceste mici acte de politețe. Bine spune Biblia în Proverbe 22:6 (VDCC): „Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze şi când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea.” Cazul meu e unul, dar nu e unul extrem.
În primii ani ai copilăriei aveam o familie frumoasă, trăiam momente împreună și era armonie în ciuda faptului că sora mea este așa cum e. Toate s-au schimbat după ce tata a ieșit din peisaj.
Nu după mult timp L-am cunoscut pe Domnul și astfel a apărut schimbarea în viața mea. Am început să realizez, treptat, că am un rol pe acest pământ, un scop. Am căutat tot mai mult să învăț de la Domnul din Biblie, frecventând grupuri de studiu și biserica. Dumnezeu a pus în viața mea un bărbat de la care să învăț ce înseamnă bărbăția. Așa a apărut primul meu mentor, apoi următorii. Am realizat că așa cum fierul ascute fierul, un bărbat are nevoie de un altul ca să fie mentorat (iar la rândul său, trebuie să fie un mentor pentru alții). Am învățat că nimic nu mi se cuvine, ci trebuie să lucrez ”ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni” (Coloseni 3:23), așa că am început să fiu perseverent în ceea ce făceam. Am învățat că Domnul este un Dumnezeu gelos și că nu trebuie să am ”alți dumnezei afară de El” (Exod 20:2). Adio jocuri, adio ”navigări nocturne”1. Am învățat din Noul Testament că Isus Hristos lua apărarea femeilor și le valorifica, în ciuda faptului că pentru cultura de atunci femeia era inferioară bărbatului. Astfel, am început să îmi respect cele mai importante femei din viața mea. Mai mult decât atât, am început să le iubesc. Acum când merg acasă, pun mâna peste sora mea și mă rog pentru ea. Îmi îmbrățișez mama, în ciuda faptului că nu mă va ierta niciodată pentru că m-am pocăit. Urmele atâtor ani de certuri și tensiuni între mine și ea se văd până și acum, dar speranța nu mi-o pierd. Progresele se văd. Am realizat că vreau o familie în care eu și casa mea vom sluji Domnului (Iosua 24:15). știu ce soț urmăresc să fiu pentru soția mea. știu ce părinte voi vrea să devin pentru copiii mei. știu cine va fi Capul meu. Am învățat că trebuie să lupt ca bărbat. Să fiu perseverent în rugăciune, iar Dumnezeul meu este un Dumnezeu care stăpânește peste imposibil.
Ed Cole spunea că ”bărbăția și asemănarea cu Hristos sunt sinonime.” Am învățat că un bărbat trebuie să se sacrifice pentru ceilalți. El este chemat să fie un lider slujitor precum Hristos. Smerit în toate, cu gândul și cu fapta. Să slujească, nu să i se slujească.

Dacă aș fi citit cu ani în urmă articolul acesta, l-aș fi catalogat ca jalnic. Nu pentru că nu m-aș fi recunoscut printre rânduri, ci tocmai pentru că nu aș fi vrut să recunosc nimic din toate acestea. Însă asta face parte din ce înseamnă să fii bărbat. „Este spre binele meu că m-ai smerit, ca să învăţ orânduirile Tale” – Psalmul 119:71. Atunci când știi că ai greșit, e timpul să îți recunoști greșeala și să faci o schimbare. Mai întâi de toate, sunt un om, iar acest om este imperfect, un falimentar (fără Hristos). Sunt ceea ce sunt, cu toate acestea, nu sunt încă ceea ce voi fi prin Hristos. Așa cum Moise a trecut pe lângă acel rug de zeci de ori, poate chiar sute, a fost nevoie ca o singură dată să se oprească, să se apropie și să realizeze că Dumnezeu îl cheamă. Dacă nu ar fi răspuns chemării, nu ar fi devenit acel bărbat prin care Dumnezeu a eliberat un popor întreg din robie, nu ar fi devenit acel bărbat care ar fi experimentat prezența lui Dumnezeu în persoană.

Ce înseamnă să fii bărbat în secolul nostru? Cred cu tărie că aceeași putere care potolește furtuni, aceeași putere care înspăimântă dracii, aceeași putere care L-a înviat pe Hristos din morți, locuiește și în noi, domnii. De aici trag concluzia că bărbații nu sunt pe cale de dispariție, iar eu sunt înconjurat de astfel de bărbați.
Poate că sunt cuvinte frumoase, dar faptele sunt pe măsură. Cred cu tărie că sunt un bărbat pentru că Hristos este vizibil prin faptele, vorbele și gândurile mele. Nu am fost răstignit împreună cu Hristos degeaba, totuși trăiesc și El trăiește în mine.